Frazeologia de protocol și libertatea de expresie

Nu mă dau în vânt după evenimente festive, dar ieri m-am nimerit la două - cum nu se poate mai diferite: întâi o recepție oferită de Ambasada Poloniei  - țară care, la 3 mai 1791, a dat prima constituție din Europa și-a doua din lume, după Statele Unite; întâmplător, 3 mai e și Ziua Mondială a Libertății Presei, dar despre asta ceva mai târziu. Soareaua era prilejuită de Anul prieteniei polono-române (20 de ani de la semnarea tratatului bilateral), eveniment unde-a cuvântat liber și premierul Victor Ponta; mă așteptam ca după frazeologia de protocol să aud, cel mult, o glumiță despre aniversarea noastră –anul obștescului sfârșit al actualei Constituții (dacă le iese pasiența și-o vor schimba, în sfârșit); însă domnia sa a preferat să încheie cu o glumiță pe obsedanta temă a coabitării - ceea ce, dacă i-am deslușit bine engleza, a fost mai degrabă o gafă: nu pui în aceeași oală cooperarea dintre popoare (prietene) și coabitarea (de compromis) premier-președinte. În fine. După ce-am schimbat niște vorbe cu câțiva oameni de treabă pe care-am avut bucuria să-i reîntâlnesc, mi-am zorit bicicleta la Cheful Presei, organizat anual de ActiveWatch; am ajuns prea târziu pentru crema serii – bilanțul libertății de exprimare pe anul trecut, cu premianții și repetenții săi, dar fondul – Raportul Freeex pentru 2012 – merita, oricum, studiat pe-ndelete, din scoarță-n scoarță (cerebrală, firește). Am făcut acum asta. Horror! Nu comentez, studiați-l! Menționez doar că la capitolul “III. AGRESIUNI / Autoritățile încalcă legea adunărilor publice” (pg. 33) apare un caz în care am fost și eu implicat:

“Pe 6 octombrie, 25 de persoane au fost reținute și transportate cu blindata Jandarmeriei la Secția 3, pentru că s-au întâlnit la Hala Matache să reclame lipsa de verticalitate a Primarului Sorin Oprescu. Deși acesta a promis că va menține Hala Matache pe actualul amplasament, a lăsat Hala, care este monument istoric, pradă recuperatorilor de fier vechi și a declarat public că intenționează să o „mute”, lucrul acesta însemnând translatare prin demolare. Timp de mai bine de o oră , zeci de jandarmi le-au interzis trecătorilor să se apropie de Hala Matache și le-au deviat traseul cu scopul de a preîntâmpina/ descuraja/ intimida strângerea oamenilor în jurul acestui monument istoric. Celor reținuți li s-au întocmit procese verbale de avertisment pe motiv că ar fi participat la un protest illegal”. 

Nu aș fi îndrăznit aseară să-l tulbur pe premierul nostru glumeț cu interpelări deplasate (pentru amintitul context...), și cum singura oală de care dispun e aceasta, îl informez indirect, prin cei care-i fac monitorizarea presei, blogurilor și goagălului, că încă așteptăm un raport despre măsurile luate pentru sancționarea acelor abuzuri:

Excelență! Oricât de formal ar părea, așteptăm niște scuze! …Până atunci, vorba tatii, nu vă salut 

*film de Vlad Petri / foto de Alexandru Oglinda

la Roşia

Puţini ştiu că eu mi-s pe jumătate moţ, bunicul din partea mamei fiind din Ocoliş, o mică aşezare din Apuseni în care mi-am tot jurat în copilărie că mă voi muta, ba că-mi voi căra şi pianul acolo (toată averea mea pe atunci; n-a crescut între timp, dar tare mi-aş lua o trompetă, după cum am mai scris, ce frumos e ca tot ce ai să poţi duce într-o trompetă...) Încă visez să mă retrag măcar pentru o vreme acolo. La Roşia Montană am fost o singură dată, în luna de miere... :) Prietenul Mihnea Blidariu mi-a făcut bucuria să mă invite la secţiunea de literatură a festivalului Fânfest, alături de Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Moni Stănilă, A.R. Deleanu, Mitoş Micleuşanu şi Livia Ştefan. O să duc nişte videopoeme, dintre care unul nou-nout, Vecinii; am tras tare să-l termin până plec pentru că am ţinut mult să aibă premiera acolo. (Între noi fie vorba, încă mai bibilesc la el, dar până dimineaţa îl dovedesc. Sper :)

actualizare: Până la urmă montajul final la Vecinii l-am făcut chiar la Roşia, noaptea, pe un frig incredibil pentru miezul lui august, scoteam aburi pe gură şi-mi îngheţau mâinile pe tastatură; după două nopţi nedormite n-am mai avut energie să văd materialul final de la un capăt la altul (avea 30 de minute), aşa că m-am bucurat şi eu de rolul de spectator la proiecţie. A ieşit foarte fain, mai ales că evenimentul a avut loc la Casa Parohială, despre a cărei restaurare scrisesem un material [Ctrl-S Roşia Montană] pentru expoziţia Activări Urbane de anul trecut, de la festivalul Zeppelin. Cu atât mai emoţionant cu cât am stat chiar pe scaunul geamăn al celui integrat în expoziţia de la MNAC din Bucureşti. Ştiu că altora potrivelile astea nu le spun mare lucru, dar pe mine mă mişcă de câte ori lucrurile se leagă cu iţe de-astea de borangic, nevăzute. A doua zi am mai avut o lectură, la o ediţie specială a cenaKLUbului Tiuk!, despre care a scris pe larg Mihail Vakulovski pe blogul său. A, şi-am mai fost cooptat în acţiunea Liviei Ştefan, prilejuită de re.lansarea volumului său Re.volver, unde-am „jucat“, dacă se poate spune aşa, rolul mortului la o înmormântare ciudată, în care onorabila adunare era compusă din cunoscuţi unul şi unul: neputinţa, minciuna, furia, ignoranţa, corupţia, rasismul şi aşa mai departe, iar rolul preotului a fost asigurat de Marius Vintilă, MC-ul concertelor care ţineau până-n zori.

Una peste alta, a fost peste aşteptări, totul, un festival foarte foarte reuşit, cu oameni foarte foarte frumoşi şi bogaţi, cu inimi de aur - aur adevărat, ce n-are nevoie de cianură să fe scos la lumină. Mă înclin.

foto1 de Livia Ştefan; cu Cristi Neagoe şi Sasha Gherghel
foto2 de Cristina Şoiman; cu Alina Daniela Istrate şi Marius Vintilă
foto3 de Mihail Vakulovski; cu Mitoş şi Monica Micleuşanu în ograda Casei Parohiale

ein mann, zwei worte

Andrei Pleşu, 2009: "Votul obligatoriu. Sînt pentru. Nu în principiu, nu din raţiuni teoretice, ci cu gîndul la circumstanţele particulare ale vieţii politice româneşti. Cred că e preferabil să consolidăm, prin lege, anemicul simţ civic autohton, decît să fim campionii absenteismului european şi să ne lăsăm conduşi de opţiunile (aproximative) ale unei minorităţi active sau manipulate. Cred că nervii sînt mai buni decît lehamitea, că îndeplinirea unei obligaţii antipatice e mai utilă decît satisfacţia unei libertăţi fără reguli. (...) Chiar dacă o parte dintre alegători depun, intenţionat, un vot alb sau unul nul, vom avea o mai corectă imagine a ceea ce sîntem şi a rezultatului electoral, decît încercînd să ne imaginăm ce ar fi votat cei care n-au votat. Dacă 60% dintre cetăţenii ţării votează nul, aflu ceva mai semnificativ despre judecata lor politică, decît dacă 60% dintre ei nu votează deloc (din motive infinit diferenţiate şi deci nesistematizabile: dezgust, plictiseală, lene, apolitism, tembelism, somnolenţă, mahmureală etc). În România, uneori, pentru a fi responsabili, oamenii trebuie, din păcate, să fie provocaţi, aţîţaţi, împinşi de la spate. (...). Propunerea dnei Adriana Săftoiu (cu privire la obligativitatea votului) mi se pare, deci, raţională."

Andrei Pleşu, 2012: "Nu voi merge la referendum. Niciunul din motivele pentru care nu voi merge nu poate fi definit ca 'boicot'. Nu merg mai întâi pentru că a merge la referendum e un drept nu o obligaţie şi pot să-mi exercit drepturile cum cred eu de cuviinţă (...) M-am plictisit să tot aleg în România 'răul cel mai mic'. Refuz să mă las manevrat de ură şi orgolii personale. Nu văd niciun motiv să înlocuiesc un berbec cu două gâşte."

Mie iniţiativa aia din 2009 mi s-a părut şi mi se pare, în continuare, sinistră, pentru o ţară cu reflexe totalitare atât de vii încă. Mă bucur că n-a trecut şi că Andrei Pleşu şi-a putut, astfel, exersa dreptul la plictiselă şi minunatele sale vorbe de duh citate cu-atâta voluptate în stânga şi-n dreapta.
PS. Cât despre ce nu s-a putut scrie aici, a scris Claudiu Komartin aici

poezile pline

Ieri s-ar fi cuvenit să mai spun că cele mai tari momente din Sebeş au fost evadările cu maşina lui Victor - un vechi amic din Constanţa autoexilat pe acolo. Două experienţe la fel de apropiate ca Dr. Jekyll and Mr. Hyde: o escapadă nocturnă la Alba Iulia, mai halucinantă ca deşerturile lui Michelangelo Antonioni; aş fi jurat că e populată doar de fantome, exceptând cele două ţigăncuşe nurlii dintr-un bar pustiit de noapte, ale căror râsete, ca globurile cu oglinjoare din discoteci, turnau ape zglobii pe pereţi şi podele; şi acel borcan de muştar care-a zburat spre noi din găvanele unui bloc adormit, pe când urcam în maşină: dacă nu Duckadam, atunci zeul centimetrilor trebuie să fi ferit şi maşina şi preţioasele noastre ţeste, de ne-am ales doar cu câţiva stropi, mostră de poleială, cât să ne imaginăm cum ne-ar sta îmbrăcaţi în statui. A doua seară am fugit la Sibiu, pe care l-am găsit pufos, zburdalnic şi niţel arogant ca o uriaşă mâţă birmaneză, şi unde-am nimerit în plină soarea la Zona Nouă (un cenaclu mai dens şi mai animat decât multe prin care-am trecut), unde m-am bucurat să-i regăsesc pe Radu Vancu, Anatol Grosu şi Irina Brumă, apoi am prins şi-o linguriţă de tort din festivalul de jazz de la Sibiu. Între timp, în Bucureşti venise primăvara poeţilor, la care voi da şi eu o mână de autor, azi, la ora 13, la liceul Jean Monnet, alături de poeţii Svetlana Cârstean, Anca Mizumschi şi Sorin Gherguţ. Dar cum savarina n-are niciun haz fără blat, aş vrea musai s-ajung diseară la lectura prozatorilor Silviu Dancu şi Bogdan Coşa, la librăria Bastilia, la 19.30. Oricum, e abia începutul panicii: urmează Târgul Naţional al Cărţii de Poezie, Noaptea Albă a Galeriilor, Bookfest şi alte minuni. Hărnicie. Întoarcem somnul pe dos ca pe-o haină de pus la spălat, înaintea marii hibernări estivale vale vale
.

miez. de clopot

Doar ce-am venit de la Sebeş. Oameni frumoşi, frumoase deliruri tihnite, şi-o carte: Miez, cu inimoasa-mi copertă pe care sper c-o veţi deschide-n curând, la lansare. Cu Bogdan Coşa, Adrian Diniş, Dan Mihuţ, Vlad Drăgoi, Victor Potra, Cosmin Perţa şi clopotarii de pluş Andrei Doşa & Mugur Grosu, care deschid acest teaser filmat de Vlad şi-apoi montat de Victor în trenul spre casă:

The Vanishing Point That Whistles

Nici nu s-au încheiat bine libaţiile anului care s-a dus că au şi apărut semnele că 2012 e pus pe senzaţii tari: ICR New York anunţă că va găzdui lansarea antologiei "The Vanishing Point That Whistles - An Anthology of Contemporary Romanian Poetry" (Ed. Talisman Press) O selecţie absolut onorabilă din lirica a 40 de poeţi români printre care, deşi nu-mi stă în obicei, mi-am făcut de lucru şi eu.
Cine trece prin 200 East 38th Street la 8 februarie să-mi spună şi mie cum a ieşit :)

P.S. Scriitorul Şerban Tomşa îmi face onoarea de-a-mi publica pe blogul domniei sale, Colivii pentru idei, o prezentare şi trei poeme din volumul Grossomodo. Astfel de gesturi mă fac să mă bâlbâi chiar şi în scris, aşa că îi mulţumesc şi mă-nclin adânc.

la 300.000 km/s nu mai ai energie să mori

am găsit pe internet o filmare de la Cenaclul Marin Mincu din 15 iunie [cu Ileana Bâja şi Mălin Stan] chiar de ziua poetului însuşi, o secvenţă în care m-am auzit trăncănind ceva despre "eu aici, autorul acolo". fireşte, n-am avut răbdare să mă ascult până la capăt, pentru că am simţit impulsul tiranic să intervin, să-l contrazic pe cel care spune, în numele meu, "eu aici" deşi e flagrant că se află acolo. mai ales că-ntre timp citisem o poezie foarte deşteaptă la Gilda despre aici şi acolo şi entităţile dubioase care se desprind din noi cu viteza luminii:
"Dumnezeu iubește simetriile. Dacă, totuși, joacă zaruri, per ansamblu tot șase-șase îi iese. Viceversa, antifotonii ar trebui să alerge de nebuni de la moartea Universului încoace. De fapt fotonii ar alearga de nebuni între moartea și nașterea Universului. la capătul morții o iau în sens invers. Aleargă prin noi de nebuni între naștere și moarte. Și cunoaștem și nașterea și moartea la 300.000 km/s. Tot filmul ne traversează cu 300.000 km/s. Se varsă în noi cu 300.000 km/s. Se distruge în noi la 300.000 km/s. Ceva din noi se desprinde și-o rupe la fugă cu 300.000 km/s. Ceva din noi desprinde ceva din altcineva și-o rupe la fugă cu 300.000 km/s. Ceva din altcineva omoară ceva din noi și continuă să fugă cu 300.000 km/s. La 300.000 km/s timpul nu te mai ajunge din urmă. Nu mai ai energie să te deplasezi în timp, pentru că îți consumi toată energia deplasându-te în spațiu. Nu mai ai energie să mori."


P.S. Azi, la cenaclul Marin Mincu vor citi Domnica Drumea şi Andrei Velea. Nu am timp să ajung, dar cu antifotonii ăştia nu se ştie niciodată.

atomizarea continuă

...până ce fiecare globulă de sânge va scrie o carte, îşi va face propria antologie, propria istorie literară, propriul cenaclu, propriul festival, propriul site literar, propria sa revistă, propriul club, reţeaua sa de socializare, uniunea sa, editura sa, târgul său de carte, librăria sa - aflată, fireşte, în centrul propriului său oraş, locuit de useri unici. apoi, singurul cititor disponibil, care n-a scris încă niciun rând cu pretenţii literare, n-a publicat încă nicio plachetă, nu şi-a lansat încă propriul cenaclu, festival, site, club, propria antologie, istorie, reţea, uniune, editură, librărie, urbe, planetă va fi vânat şi ucis cu bestialitate pentru că nu se ridică la înălţimea aşteptărilor.

George Vasilievici, un premiu pentru fiecare

Miercuri, în pauza cenaclului Marin Mincu, întârziasem la o ţigară pe hol şi-am auzit de sus, în dreptul scărilor, glasul unei femei care râdea sau plângea, nu mi-am dat seama din prima. L-am întrebat şi pe Mircea: râde sau plânge? Păi... râsu-plânsu, a ridicat el din umeri. În cele din urmă am înţeles că femeia plângea, şi m-a tulburat asta. M-am întors în sală; multă moarte în textele Ilenei; prea multă moarte pe centimetru pătrat - aş traduce comentariul lui Mircea; acum şi la 2 litri jumate', aş fi putut completa, atâta la sută gratis, moartea-i oricum un bonus etc. Întors în sală, m-am apucat să le povestesc ce-auzisem: de la o anumită distanţă, plânsul e atât de asemănător cu râsul, de la  anumită distanţă viaţa seamănă atât de tare cu moartea!
Aşa. Şi-acum prezentul, acest hoit mereu fraged. Aseară am primit următorul mesaj:
"pregatesc un articol legat de cum s-a acordat premiul George Vasilievici pentru debut la CDPL pentru ca am aflat, evident, ca n-au existat alti concurenti sau vreun juriu, ar fi un premiu inventat asa din burta si, daca chiar e asa, atunci numele lui George este folosit intr-un mod scarbos, din punctul meu de vedere. I-am trimis intrebari si lui Un Cristian si Corinei Bernic pentru ca vreau sa inteleg f clar ce s-a intamplat si sa inteleaga si toti cititorii. Fiind si prieten cu George si destul de apropiat de Un Cristian, as vrea sa imi spui in cateva randuri parerea ta despre acest gest / fapt. Cum stii tu ca a fost si ce pozitie ai fata de asta?"
Am aceeaşi problemă de voce ca acum două zile: nu-mi dau seama dacă cel care-mi scrie râde sau plânge, dacă-i viu sau e mort. Cum aş putea să-i răspund? În fapt, nici măcar nu pricep întrebarea. Ce-ar fi de anchetat aici? N-am timp de anchete, dar dacă aceste-ntrebări există cu adevărat în mintea cuiva (chiar dacă nu-mi vine-a crede) răspund aici:
Acum două luni am pus la cale, împreună cu un cristian un eveniment în club A, un an fără George. Am motive să cred că am făcut bine. Mai pusesem ceva la cale, iar un cristian a anunţat asta public chiar în seara aceea: instituirea premiului naţional George Vasilievici. În fiecare an, în preajma zilei de 3 iunie (ziua de naştere a lui George), editura sa, Casa de Pariuri Literare, va publica, in memoriam, un debutant. Poate e cazul să o spun limpede: în mare parte, eu am fost "vinovat" de această iniţiativă (dacă-i de dat scatoalce, mie să mi le daţi). În preziua evenimentului purtasem o discuţie cu un fost coleg şi amic din Constanţa, Valentin Coman, care m-a anunţat că ar vrea să sponsorizeze un premiu naţional dedicat memoriei lui George, i-am spus că cel mai frumos, "cel mai george" ar fi să ajutăm anual un debutant să vadă lumina tiparului, mi-a spus că se gândea la ceva asemănător, l-am pus în legătură cu un cristian şi lucrurile păreau să se lege: cristi îşi asuma organizarea unui eveniment anual dedicat memoriei lui George, partea cea mai serioasă fiind acest debut anual şi, sunt nevoit să o spun, publicarea unei cărţi de-a lui George. Fireşte, doream să începem cu ultimul său roman, care-şi caută de ani buni editura. Aici, însă, intrase un alt tânăr editor pe fir, care ne-a convins c-ar fi vorbit deja cu mama lui George şi-ar fi obţinut drepturile de publicare; nu dezvolt, important e că ne-a promis că romanul lui George va apărea până pe 3 iunie. Prin mai i-am reamintit de promisiunea asta şi m-a încredinţat că volumul va fi gata la timp. Încă n-a apărut, dar asta e explicabil cumva: totul a fost din scurt. Din acelaşi motiv n-a avut loc, anul ăsta, nicio "preselecţie" pentru debut. Întâi de toate, cel care-a avut iniţiativa instituirii acestui premiu naţional şi s-a angajat să-l susţină financiar - pe numele său oficial, Grupul pentru Jurnalism, Cultură şi Comunicare - din motive strict birocratice, nu se putea implica în proiect într-un interval aşa scurt, aşa că am convenit să amânăm colaborarea pentru anul viitor. În plus, aveam la dispoziţie mai puţin de o lună pentru organizarea unui concurs, ceea ce nu e prea serios, dacă speri să găseşti autori de-o anumită anvergură. Pentru că un cristian anunţase public că editura sa va publica până pe 3 iunie un debutant in memoriam GV, iar în absenţa sponsorului trebuia să-şi onoreze promisiunea cu bani din propriul buzunar, a trecut peste programul editorial, a scos bani din buzunar şi-a publicat un autor pe care Casa de Pariuri Literare a găsit de cuviinţă să parieze: Corina Bernic. Fericită alegere, dacă e să-mi dau şi eu cu părerea. Dacă nu mă înşel (e posibil orice), unele texte din cartea aceasta apăruseră şi în revista Tomis chiar la rubrica ...Pariuri Tomis; de care, apropo, răspundea chiar George. Care, merită amintit, a fost un premiu în carne şi oase pentru toţi cei care l-au cunoscut. Un premiu incomod, ca multe altele. Pace vouă.

actualizare 1: autorul mesajului m-a anunţat că a renunţat să mai scrie articolul despre "modul scârbos". ce drăguţ.

actualizare2: am aflat de la Corina Bernic că a primit un mesaj similar prin care era, la rândul său, chestionată în privinţa faptului "mai mult decat deranjant pentru numele lui George, folosit doar ca scop comercial". Autorul mesajului avertiza că vorbeşte şi-n numele altor scriitori, "unii dintre ei ca si mine, prieteni cu George si, sper ca ne intelegi, putin bulversati de aceasta situatie". Corina a avut amabilitatea să-mi facă şi mie cunoscut ce-a răspuns şi să-mi permită să-i public aici răspunsul:

"Bună,
Citindu-ţi mail-ul mi-a venit în minte titlul unui volum de-al lui V. Leac „toţi sunt îngrijoraţi”, în acest caz fiind însă vorba „unii” – nu este chiar etic să vorbeşti la plural, în numele altora, fără să-i aminteşti. Scrii că ai luat deja legătura cu Un Cristian, deci cunoşti situaţia şi ştii că cele scrise acum de tine se apropie mai degrabă de un banc tip Radio Erevan. Eşti un pic mai tânăr decât mine, dar sigur ai auzit de unul cu o Volgă, dar de fapt bicicletă, iar nu dăruită, ci furată. Din tonul tău – cam tendenţios – reiese că s-a acordat un premiu, o finanţare etc.. Editura Casa de pariuri literare a publicat volumul meu pe costurile ei proprii, iar eu – prin contract, deci de comun acord – nu am primit nici un ban. Că s-a anunţat că volumul meu va fi primul dintr-o serie anuală de volume de debut publicate în memoria lui George Vasilievici, m-a bucurat foarte mult. Am considerat că astfel chiar că aş putea să fac ceva efectiv pentru memoria lui. Cum spui că pregăteşti un articol, sunt convinsă că te-ai documentat, deci ştii că am experienţa şi know-how-ul necesare pentru aşa ceva – fără nici un scop comercial, ci din obligaţie morală şi pe cât îmi va fi cu putinţă. Dacă poate fi considerat că este incorect să aminteşti de scrierile unui om - care în lumea editorială de la noi mai mult de piedici a avut parte –, nu pot spune decât că regret, dar este dreptul meu să nu fiu de acord cu acest punct de vedere.
toate cele bune,
Corina Bernic"

actualizare3: detest expresia "tot răul spre bine". dar taman asta-mi trece prin cap acum. am veşti bune: aici :)

literaţia şi consumaţia

Aseară, după cenaclul Republica, ne-am retras în localul Eli-Pili din Chişinău, unde i-am cunoscut, printre alte năluci simpatice, pe Gonzo & Cassh, care-au deschis pentru prima oară cartea mea de debut, Haltera cu zurgălăi [Ed. Pontica, 2001], din care-au ţinut să recite prologul. Pidzeţ! O filmare de Alexandru Vakulovski:

veşnicia originală

Veşnicia - o ştiţi, fata de la ţară! - s-a mutat la capitală: vrea să fie-originală! Acum locurile de veci se închiriază pe 7, 20 sau 99 de ani. Iar vecia în literatură se vinde ca pământul pe lună!

*foto: "O piedică în calea uitării!", mock advertising for luxury watches, by Marius Pârlogea / hand model: Mugur Grosu, 2002 :D

**cât despre imortele şi urările de sezon [scuze că mă repet]: eu mi-s cu avangarda la florărie, şi nu toţi mugurii se fac flori. Dar mulţam pentru cecul în alb: e un minunat evantai!

Catedrala andaluză

Erau ultimele ceasuri pe care le mai aveam de petrecut în Sevilla. Năuc, obosit şi oarecum trist, apăsat de senzaţia că asta-i tot ce ne-a mai rămas - să fim, pe rând, turişti sau suveniruri. Înaintam fără să mai opun rezistenţă, rostogolit de valurile de trupuri vorace, străine, grăbite să umple intestinele cartierului Santa Cruz. Şi l-am văzut pe omuleţul acela zidit în aer, la doi paşi de cea mai mare biserică gotică din lume, care ascunde mormântul gol al lui Cristofor Columb. Cel mai mare cavou din lume, pentru un mormânt gol. Cu intrări separate pentru enoriaşi şi turişti, ambele straşnic păzite de forţe de securitate. Iar pe străduţa alăturată un omuleţ şi-o chitară înălţând altă catedrală, la scară umană, fragilă, aproape invizibilă, transparentă. M-am tras de cealaltă parte a căii înguste, m-am aşezat. Şi între cele două catedrale - morminte goale, morminte pline - toată lumea aia care trecea, îşi continua înaintarea istovitoare atât de uşor de confundat cu istoria, o sumă oarecare de zgomote, glasuri, telefoane mobile, scutere, polizoare, pantofi cu toc, turle răsturnate, pantaloni, buzunare goale sau pline, haine locuite sau abia bântuite, suma umbrelor dragi sau străine care se duc, se vor duce, s-au dus. El este Pablo Gamboa, singura catedrală din Andaluzia în care-am intrat. Mi-ar fi plăcut să adorm în ea.

PS. Isis Abigail mi-a scris pe Facebook că piesa, numită "Mi unicornio azul", e creaţia faimosului cantautor cubanez Silvio Rodriguez. Am găsit şi-o traducere în engleză: "My blue unicorn,/ I lost it yesterday./ I left it grazing and it disappeared./Any information, I will pay for it well./ The flowers that it left behind don't want to talk to me."
...Şi tot de la Isis, acest cânt pentru Maiakovski.

Să învăţăm româna cu Kelemen Hunor

Într-un comunicat primit de la cabinetul ministrului Culturii, Kelemen Hunor, în legătură cu o scrisoare deschisă prin care 17 organizaţii non-guvernamentale cereau demiterea sa, am avut reala surpriză să lecturez următoarele:
"Dacă ar fi să citim ad litteram scrisoarea ONG-urilor, acestea reclamă „lipsa de implicare a ministrului Culturii în procesul de distrugere a patrimoniului” (sic!). Asta înseamnă, pe româneşte, că ministrul Culturii NU este implicat în distrugerea patrimoniului. Nu vrem să fim pedanţi, dar, din păcate pentru demersul ONG-urilor, această bâlbâială a raţiunii se regăseşte sistematic într-o scrisoare redactată în grabă (de ce oare?, de ce acum?) şi în care torentele de cuvinte dramatice covârşesc logica şi orice fel de spirit constructiv."
Nu am citit documentul oficial semnat de ONG-uri, dar am găsit aiuritoarea sintagmă în nenumărate ziare, inclusiv ca subtitlu în Evenimentul Zilei. Nu ştiu cum e cu salvarea Pieţii Matache, dar aici Kelemen Hunor are dreptate: cine salvează limba română?

Rezerve de lux

Dacă există ceva mai plictisitor, mai leneş, mai flasc, mai artificial şi mai ieftin decât literatura exagerat de contemporană, asta e instituţia premiului literar. Aşa cum literatura ar trebui să dea socoteală, vorba lui Ştefan Caraman, despre ce nu s-a scris încă (şi atunci e întâi de toate "afacerea" unor atleţi solitari, de cursă lungă), nici premiile literare n-ar trebui acordate decât de cei care au tăria să spună cu voce tare că-s puii lui Nostradamus. Pentru că premiatorii ar trebui să convingă, înainte de toate, că au căzut din viitor printre noi. Răsfoindu-mi în pripă memoria, nu găsesc decât două idei indrăzneţe care-au atacat paradigma concursurilor literare:
1. Depozitul de diplome, cupe şi graaluri tezaurizate de Mitoş Micleuşanu în Depozitul de poezie.
2. Concursul literatletic iniţiat acum 5-6 ani de George Vasilievici la Vama Veche: aruncarea cu tomul, mai exact cu Istoria Literaturii Române a lui Călinescu. Poate suna scandalos, mai ales pentru cei care au relaţii intime cu trecutul, dar măcar e o disciplină exactă, care exclude relaţiile oculte cu viitorul (sau membrii juriului). Zic toate astea pentru că mi-am găsit recent numele amestecat într-o ciorbă de lauri din care aş vrea să îl scot. În articolul Premiul Eminescu pentru debut, de pe blogul Boomlit, un vecin de bloc literar, Răzvan Ţupa, spune aşa:
"In ceea ce priveste alegerea cartii mele ca debut premiat in 2001 la Botosani pot sa recunosc faptul ca in acel an juriul ar fi putut sa aleaga si alte debuturi si s-ar fi descurcat cel putin la fel de corect (din punctul meu de vedere). Este suficient sa spun ca in 2001 au debutat Gabriel H Decuble cu volumul Epistole… si alte poeme, Mugur Grosu cu Haltera cu zurgalai si se va intelege ca oricare dintre aceste carti ar fi fost alese in locul Fetis-ului meu, decizia juriului ar fi fost, zic eu acum, cat se poate de justa. Si in fiecare an se pot gasi destule titluri de debut care ar putea inlocui cu succes oricare dintre premiantii dinainte si de dupa 20001 [sic! n.m.]. Ceea ce a acreditat in fiecare an decizia luata de juriu a fost faptul ca, desi s-ar putea discuta despre posibilitatea unui alt premiant, nu se poate niciodata spune ca volumele laureate nu ar fi meritat acest premiu."
Întâi de toate ţin să-l felicit pe Răzvan că şi-a construit o imagine atât de solidă în privinţa propriilor merite literare, nu-i puţin lucru. Şi-i mulţumesc că m-a considerat demn de statutul de rezervă de lux, alături de ghinionistul Horaţiu Decuble. Mă simt, totuşi, dator să îngrămădesc pe acelaşi podium din umbră şi alţi debutanţi din 2001, pe care n-aş suporta să-i privesc de sus în jos nici la teatru: Vasile Leac [cu Apocrifele lui Gengis Khan], George Vasilievici [Gabi 78] şi Adrian Urmanov [Cărnuri canonice]. Acum: mă văd obligat să precizez că pentru a împuşca "cea mai respectată distincţie de acest fel" din literatura română [Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Prima], o condiţie esenţială este să te autopropui: candidaţii - aflu din regulamentul celei din urmă ediţii - ar fi trebuit să trimită "pe adresa organizatorilor (Gellu Dorian, Fundaţia Culturală „Hyperion-Caiete Botoşănene” Botoşani) cîte 6 (şase) exemplare din cărţile publicate." 6 exemplare!!! Cerule mare şi maică ecologie, ştiu cel puţin un colocatar literar care de curând a împuşcat tot ce putea împuşca în materie de premii şi cronici, graal-uri la kilogram, şi cum ştiu de ce tiraje se bucură poezia, mai ales la debut, nu pot să nu mă întreb câte cărţi mai ajung la cititorul "de rând" dacă scriitorul epuizează stocul pe ostenitele gene ale nenumăraţilor juri? Uite, Răzvan spune cu toată seninătatea ce-a făcut el la debut: "A fost prin iunie 2001, m-a ajutat cineva sa platesc la o editura un tiraj destul de mic, pe care l-am carat in spate pina acasa..., nu mai aveam bani de taxi. Pe drum m-am oprit la Carmen Mezincescu si la Ionut Chiva si le-am lasat o carte indoita sub clanta, apoi am cautat-o pe doamna Cimpianu sa-i las un exemplar. Dupa asta am trimis jumatate din carti pe la toate revistele literare pe care le stiam, am incercat sa o fac sa ajunga la majoritatea criticilor literari pe care ii citisem." Şi-acum vocea din dramoletele lui Sergiu Nicolaescu: "de ce, Răzvan, de ce??" Nu ştiam că debutul poate fi atât de chinuitor. Mărturisesc spăşit că nu m-am supus niciodată la astfel de cazne, am fost şi rămân un plezirist şi un leneş şi am motive să bănuiesc că majoritatea "rezervelor" de lux înşirate mai sus sunt la fel. N-am plătit pentru moftul de-a mă vedea publicat şi n-am trimis cărţi la redacţii şi jurii. Detaliu oarecum important pentru expunerea glorioasă de sus ce mă viza şi pe mine. Nu meritam premiul, clar, din moment ce nici măcar n-am intrat pe teren. Chestie de bun simţ. Cum de bun simţ ar fi să amintim că o carte care-a luat premiul cutare nu poate fi cartea anului, ci e, în ce mai fericit caz, cartea stocului celor trimise la jurii. Dacă aş avea o cât de mică influenţă printre debutanţii de azi, aş folosi-o sfătuindu-i să-şi vadă de literatură şi numai de literatură. Şi gata: la dracul cu sfaturile! Aşa cum cei care vor să fie premiatori onorabili, ba chiar au ambiţia să livreze "premiul cel mai râvnit" ar trebui să facă asta pe barba lor, din propriile resurse. Măcar să renunţe la iluzia că literatura "care contează" va veni la ei în ogradă, eventual li se va urca pe birou, ba chiar şi-ar deschide cu de la sine putere copertele. Aşa cum e treaba criticilor să îşi procure singuri cărţile pe care le comentează. Restul sunt trocuri, şi nu-s în stare să spun ce servesc şi cui folosesc. Cum obişnuiam să glumesc cu Vasilievici, scriitorii scriu; ăsta-i secretul, adevăratul secret.

Oameni de onoare

Acum două zile, nepreţuitul meu tată a împlinit 68 de ani. Grei ani, doar de-ar fi să-i amintesc pe primii, petrecuţi într-un lagăr de concentrare nazist, episod despre care nu mi-a vorbit niciodată şi despre care-am aflat accidental în copilărie, controbăindu-i prin lucruri şi descoperind o înfiorătoare mărturie bătută la maşină. Ani urmaţi de urgia stalinistă, plini de teroare şi lipsuri, când dictatura proletariatului l-a pus la index, ca fiu de intelectuali şi chiaburi. Apoi fatala "Iepocă de aur", când iar nu i-a mers uşor, căci şi-a ratat magistral cariera de şef al atelierului de proiectare al Regionalei CF Constanţa refuzând să intre-n Partidul Comunist. Şi a făcut-o cu simplitate şi eleganţă: a refuzat să renunţe la barbă! Nu puteai intra în Partid cu barbă, aşa că i s-a cerut s-o dea jos şi le-a zis cam aşa: ştiu că partidul ocroteşte familia, ca celulă de bază a societăţii, iar nevastă-mea zice că, dacă-mi dau barba jos, divorţează! Ce e mai important pentru partid, adeziunea mea sau celula? Şi nu i-a mai cerut nimeni nimic, în locul lui a fost promovată o colegă, care i-a rămas şefă până la pensie. Cu aceeaşi simplitate şi eleganţă, mama a refuzat să colaboreze cu Securitatea: lucra la Bibliotecă şi a venit unul să-i propună marea cu sarea, că acolo vine tot felul de lume, se discută chestii, n-ar vrea să raporteze "mai sus" ce se discută când se discută? Şi mama a zis că nu-şi vede capul de treabă, abia ţine minte ce-are de făcut peste zi. Şi n-a tras nimeni de ea; au racolat o colegă, o mediocritate ilustră, care a colaborat aşa bine că a făcut carieră, a ajuns prin inspectorat şi mai sus, i-a fost "bine"... Noi ne-am zbătut mai departe în lipsuri, mi-am petrecut copilăria la cozi, în beznă şi frig, dar n-am niciun strop de regret, chiar sunt mândru. Sunt mândru că ai mei au ales când nu prea aveai de ales, şi-s convins că-ntr-un fel sau altul avem mereu de ales aşa cum mereu avem ceva de pierdut. Asta apropo de relativizările din ultima vreme în legătură cu "onorabilii" care-au colaborat niţeluş, doar o ţâră, doar pentru că n-ar fi avut încotro. Nu, sunt şi oameni (destui!) pe deplin onorabili, şi va trebui cândva să ne-aducem cu adevărat aminte de ei. Măcar să ne fie ruşine de ei când albim câte-un laş care "s-a strecurat". Măcar câtă ruşine mi-a fost mie când m-am trezit că se nimerise să-mi iau salariul de la aceleaşi "structuri" care, prin complicatele iţe ale tranziţiei, erau legate de nemernicii care-i călcaseră pe ai mei în picioare. "Iepocii de aur " i-au urmat patimile "Cleptocraţiei", când onorabilitatea familiei mele a fost cu-ndesat răsplătită: cu puţin înainte de pensie, au fost amândoi aruncaţi în şomaj în acelaşi an, disponibilizaţi - cum spune la cartea tranziţiei de la oligarhia comunistă la aia capitalistă, disponibilizaţi pentru că sistemul i-a considerat iar dispensabili pe cei onorabili, s-a lepădat de ei ca de-o pereche de şosete uzate. Şi nu pentru că n-ar mai fi fost cu adevărat nevoie de ei, ci pentru că-i încurcau pe nemernici: atelierul de proiectare al tatii ţinea în buzunarele statului miliarde de euro ce puteau fi mutate în buzunare private. Ei, onorabilii, sunt adevărata infrastructură pierdută. De-aia jafurile de la transporturi, de-aia falimentul căilor ferate, de-aia miliardele prăduite, de-aia birurile care vă sunt născocite zilnic, de-aia miile de construcţii care se vor prăbuşi la cutremur, de-aia trenurile care deraiază sau rămân în câmp, de-aia cei mai puternici granguri ai ţării sunt, sau au fost legaţi de ministerele care patroneză găurile astea negre, infrastructura şi transporturile: trenurile şi ţara din jurul lor deraiază pentru că onorabilitatea n-a fost şi nu va fi prea curând preţuită. La fel ca-n toate blestematele epoci anterioare, se găsesc, chiar şi-n generaţia mea, destui dispuşi să "colaboreze", să-nchidă ochii, să relativizeze ori să facă, măcar, caterincă de cei mai curaţi decât ei. Nici acum nu trebuie să tragă nimeni de ei: se oferă singuri. Dau coate să prindă un loc mai în faţă. Dau şpagă să intre primii-n cazan. Mi-e silă-milă de ei. Şi-s tare mândru de tata. Când mi-e greu, de la el ştiu măcar încotro să nu o apuc.

Ah, apropo de onoare. Azi, tatăl meu spiritual, Harry Tavitian, a devenit, oficial, cetăţean de onoare al Constanţei. Niţel cam târziu! Era deja, de doi ani, cetăţean de onoare în Vălenii de Munte. Dar, vorba lui, mai bine mai târziu decât prea devreme!

* foto de Manuela Tavitian: Mugur & Harry, Crăciun, 2010

Din balcon în puţul postacilor

1. "Look at all those lightbulbs. They have plenty of money for the electricity bills then." ["Uitaţi-vă la toate becurile alea. Înseamnă că au o mulţime de bani pentru facturile la curent"]
Dawn, United Kingdom / Daily Mail

2."Orice nebun liber din Romania poate recurge la gesturi extreme fara ca paza sa nu intervina sau sa preintampine?Cum este asigurata securitatea premierului,a demnitarilor romani?Pentru ce sunt platiti acesti oameni? Acetea sunt teme care trebuiau dezbatute."  
Mihai, România / Hotnews

3. "Cette vidéo est bien la preuve que tous les roumains ne sont pas des voleurs." ["Iată dovada că nu toţi românii sunt hoţi"] 
Albert, Franţa / Le Figaro

4. "Pacat ca se angajeaza astfel de indivizi pentru munci cu o oarecare resposabilitate."  
Sab, România / România Liberă

5. "When you go crowd surfing, never do it on politicians. They can't be trusted." ["Când te duci să faci băi de mulţime, nu te baza pe politicieni. Nu poţi avea încredere-n ei"
AnyPartyBut / Yahoo!News

6. "Slab. Erbaşu era mai talentat."  
Riddick, România / Madame Blogary

7. "I have nothing but admiration for this "brave and honourable" Romanian cuts protester! Now if we could only persuade the cuts protesters in Britain to perform similar acts of heroism!!!!" [N-am decât admiraţie pentru curajosul şi onorabilul protestatar român. Doar de-am putea să-i convingem şi pe cei ce protestează împotriva reducerilor din Marea Britanie să facă asemenea acte de eroism!"] 
Serios consideration from Wiltshire, United Kingdom / Sky News

8. "hai sa va spun eu de ce se intampla asa ceva..... ptr. ca romanu e pomanagiu! Asteapta sa i se dea.....nu vre sa munceasca. Ia ganditi-va... Ce i-a facut Boc copii? I-a dat-o Boc lui nevasta-sa?"
Masinistul, România /  Evenimentul Zilei

Mai multe perle din puţul postacilor pe blogul Gildei

trei secunde

Am aţipit şi-am visat ceva dar am uitat deja ce şi-au trecut doar trei minute dar parc-au fost zile şi de fapt e la fel şi-atunci e deja vineri seara nu marţi vineri seara când toată lumea se bucură nu-i stresată ca luni deşi nu ştiu de ce e stresată luni are toată săptămâna în faţă ca marea orice început e frumos poate cel mai frumos oricum mai frumos decât sfârşitul că nici la naştere nu plânge nimeni lacrimile vin abia la prohod doar pruncul plânge la naştere restul se veselesc iar la prohod taman invers şi dacă vineri chiar vine crivăţul luni e doar niţel frig mental ca atunci când te afli în faţa mării şi îţi îngheaţă pielea numai când o priveşti şi abia îndrăzneşti s-o încerci cu vârful piciorului şi ea îţi urcă pe şira spinării ca şarpele şi nici nu ştii când te-a tras acolo şi v-aţi lipit unul de altul vă încălziţi şi-ţi place la nebunie să înotaţi împreună şi nici nu ştii când ai ajuns în larg şi uiţi că ţi-ar putea încolăci în 3 secunde gâtlejul oricum o va face că uiţi sau îţi aminteşti e la fel tu înoată

La cincinal

Întrerup ravisanta-mi absenţă cu un moment aniversar. Nu, nu de ziua naţională e vorba, dar dacă v-aţi costumat festiv nu mă supăr. Ieri, acest bloguşor, această debara cu răsărituri şi apusuri murate, oceanul meu la ibric a împlinit 5 ani. Rapoartele pisarilor Blogger şi StatCounter mă fac să cred c-am inventat lenea proactivă: în tot acest timp am umplut doar 200 de ibrice, care-au fost adulmecate de 70.000 de perechi de nări. Sau, în traducere corporatristă, o medie de 350 de afişări de articol. Ce ne mai plac cifrele rotunjoare ca-n pânzele lui Rubens! Colac de wc peste pupăză, pisarul zelisticesc raportează că-n ultimele două luni acest panteon al nimicului euforic, că nici nu ştiu cum să-l mai proslăvesc, s-a numărat între primele 250 de bloguri ale naţiei; iar în martie, chiar între primele 150! Nu ştiu, zău, ce m-a apucat. Promit ca următorul cincinal să dureze mai mult, s-ajungă la toată lumea!

P.S. Reverenţele, câte vor fi, i se cuvin lui Sorin Dinco - cel care,  în străduinţele sale de-a strânge laolaltă Frăţia, mi-a deschis cu de la sine putere acest blog, publicându-mi poezioara Dansează cu urs şi pisolăgindu-mă să ies din bârlog. Na c-am ieşit.

totuşi, scalpul poetului

Se sparie gândul!

Aeh

I-am făcut aceste fotografii cu vreo 15 ani în urmă. Pe-atunci încă-l strigam Aeh, iar el pe mine Psih. Entitatea în al cărei lichid amniotic înotam ca doi siamezi se numea Celula de creaţie liberă (alternativ, libelulică). Uneori ne găzduia în uterul ei de bronz pianina mea din Constanţa, Gebr. Zimmermann, veche de peste un secol. Peste alte sute de ani, în arhivele Vaticanului vor fi găsite nişte înregistrări cu revelaţiile noastre secrete, arhivate pe nişte casete audio sub etichete ca Amplofonia sau psihaehica. Mi-am amintit toate astea citind un interviu despre ultimul, şi poate cel mai liber proiect al său, Somnoroase păsărele. Când mi se face dor, trec prin noul său lichid amniotic şi-mi torn până mi se apleacă. E liber, puteţi trece şi voi: aici.
ps. Astăzi Aeh [pentru conformitate, Gili Mocanu] a plecat în San Francisco, pentru o serie de acţiuni la The Performance Art Institute. Oceanul, oh, ne umple ciocanele de incertitudini!