animale de casă

poftele sunt nişte animale de casă
ce trebuie regulat scoase-afară

dar, dragoste!
prinde-mă-n insectarul tău, scoate-ţi
boldul de aur şi prinde-mă
iute
am aripi puternice,
le-am primit la pachet cu
corsetul
puţin să aplaud şi-ntreg insectarul
ţi-l voi sălta uriaş, pân-la ceruri,
sufletele ţi le voi lua
cum rufele de pe frânghii le-aduni pe-nserat
după ce le-au purtat
toate vânturile

la traversarea situaţiei, ochii capitonaţi cu pitbuli
salută vedenia risipită-n siaj
în aceste clipe de vârf, monoclul de nas nu
se-mpiedică

altfel putem ridica de la sol sentimente
diverse

[din "versuri explicite" / cartea Grossomodo]

en aquest espai es permet fumar

Acolo sus, pe unde vine lumina
iată-ne chiar pe noi
în burta balenei de fier albe şi iuţi.
Noi şi cele două ape lărgindu-se neîntrerupt:
Mediterana şi noaptea.
Una şi-a lăsat fruntea să cadă
în poala celeilalte.

Ai adormit.
Ţi-ai sprijinit pe genunchii mei capul blând
şi-acum genunchii mei se uită la visul tău
prin hubloul acelei pieliţe străvezii.
Apele-s una acum
iar în ecoul lor numai noi.
Turbulenţe.
Dacă s-ar prăbuşi chiar acum
trupul mi s-ar topi definitiv într-al tău.

[din "versuri explicite" / cartea Grossomodo]

Temperatura învecinată punctului de amuţire

"Cuvintele sunt nişte prefabricate, iar ce obţinem din asamblarea lor e similar blocurilor comuniste: ne trimitem ideile în spaţii locative comune, vulgare, nivelatoare ca să nu rămână pe drumuri. Poezia (ca formulare îngrozitor de simplistă) e şi acest efort nevăzut de îndepărtare a lestului semantic comun, excesiv, al înţelesurilor prefabricate, fie prin demistificare, fie prin vrajă, după coduri aparte care anulează sau instituie, temporar, alte convenţii ale percepţiei şi rostirii. Uneori, această lepădare face, însă, loc altui lest, cel autoreferenţial, pe care obişnuiesc să-l numesc egolocvenţă, iar înfumurarea posesiei prin cunoaştere e înlocuită de fumurile autorlâcului.(...) De ceva vreme scriu foarte rar şi foarte puţin. Am revenit la temperatura învecinată punctului de amuţire."

...un fragment din interviul Andrei Rotaru pentru Agenţia de Carte, pe marginea volumului Grossomodo. Restul poliloghiei aici

un Gică Hagi al literaturii

M-a încălzit şi m-a amuzat teribil această cronică a lui Mihail Vakulovski:

Tatuaje / Grossomodo

„Cînd am deschis noua carte de poezie a lui Mugur Grosu, „Grossomodo” (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2011), am crezut că-i o antologie*, fiind de... 224 de pagini, groasă-groasă, mai groasă decît cuvîntul „groasă” şi chiar decît cuvîntul din titlul cărţii - grossomodo. Dar nu e aşa, nu e o antologie, ci o carte nouă, originală. În mare, şi-n „Grossomodo” Mugur Grosu îşi păstrează stilul poetic, alert, hedonist, experimental, ironic, jucăuş şi existenţialisto-psihedelic. O poezie cu mult dialog, multă mişcare şi multă acţiune – ploi de tropi, furtuni verbale şi intertext atemporal. În „Iepurii nu mor”, cel mai bun roman al lui Ştefan Baştovoi de pînă acum, un personaj îi spune altuia că nu posedă sensul cuvintelor. Mugur Grosu e un Gică Hagi al literaturii, un Ronaldinho poetic, care se joacă mereu cu cuvintele, figurile de stil şi cu expresiile, aranjîndu-le de cele mai multe ori ironic în poezia care într-un final poate deveni chiar gravă şi dureroasă, nu doar serioasă. Mugur Grosu cel mai des se joacă cu intertextul, aluziile, dar şi cu aranjarea în pagină a cuvintelor, inclusiv cu trecerea lor dintr-un rînd în altul („cimpan/zeu”, „întune/ cartea”, „sufle/tulburat”, „întregul meu văz/duh”...). „Grossomodo” este o carte foarte groasă de poezie a lui Mugur Grosu, un poet foarte înalt, foarte fin şi foarte elegant. Lectură plăcută!“
[Zile şi Nopţi, 27 ianuarie 2012]

* la faza cu antologia, aşa a crezut şi Răzvan Ţupa, care a şi rămas la impresia asta ["antologia personală adunată de un experimentalist ca Mugur Grosu în acest an"]. Ca să-i împac, o să zic că-i o antologie de goluri date cu mâna, că doar Maradona mai lipsea din ecuaţia asta :D.

** actualizare: puteţi citi o versiune extinsă în ediţia aniversară Tiuk / 10 ani. La mai mare!]

Vă rugăm să ne scuzaţi, n-avem cărţi pentru piraţi

...Mi-am permis să parafrazez refrenul acestui sezon de feerice coduri portocalii ca să anunţ că mâine [duminică, 29 ianuarie] am bucuria să merg în primul oraş revoluţionar al ţării, Braşov, la cenaKLUbul TIUK al lui Mihail Vakulovski, din clubul Rockstadt. Special pentru domnii ocupaţi cu denunţarea documentelor neavenite pe Internet precizez că multitudinea de litere K de pe afişul gazdelor nu ascunde nimic tendenţios. E totul pe faţă. E nec plus ultras. :)

azi, vineri 13

...am primit acest mesaj de la domnul Darie Lăzărescu:

"azi vineri 13
am primit Grossomodo
tocmai dormeam adânc somnul raţiunii
când brusc a scăzut temperatura
camerei în care mucezeam
încă din secolul trecut/ doar câteva tomuri
luminau ca felinarele Bucureştilor de altădată
curierul mi-a dat să semnez
semnează
mi-a aşezat cartea în palme
ca şi cum ar fi aruncat o cărămidă de sus
de pe acoperişul unei case în demolare
mă şi miram/ cum să vină pensia
aşa devreme/ o fi căzut guvernul
o fi intrat Ferentariul în Schengen
ori s-a redeschis la tanti Elvira
nimic din toate acestea/ doar o carte
împachetată în cel mai fin papirus
ca o lucarnă/ ca o fereastră
deschisă la demisol
în viaţa asta ploioasă"

reverenţele mele, domnule!:)

pentru că - nu-i aşa? - totul este o glumă cosmică

...aşa îşi încheie infatigabilul Yigru Zeltil promisa recenzie a volumului grossomodo, pe care şi-a dorit-o ferită de orice poleială academică, şi bine-a făcut. O surpriză plăcută. În general, nu s-a prea înghesuit lumea să scrie despre cărţile mele, şi bine-a făcut! Apropo de înghesuială, mi-am găsit volumul pe o foarte onorabilă listă de nominalizări pentru* Cartea de poezie a anului 2011. Oameni buni, nu cred c-au trecut 40 de zile de la lansare, aşa că nici pentru un parastas nu ştiu dacă ar fi eligibil... Tot ce-mi pot dori de la voi e să citiţi cartea. Care poare fi comandată on line pe site-ul editurii Tracus Arte.
Sărbători fericitite!

*actualizare: la finele votului popular m-am trezit în situaţia stânjenitoare de-a ocupa, oarecum abuziv, locul 3, "peste" autori pe care-i iubesc şi citesc cu un entuziasm pe care nu mi l-aş dedica niciodată. Moftul ăsta însă-i eclipsat de bucuria de-a vedea că Viseptol, a lui George Vasilievici, a fost desemnată cartea de proză a anului 2011, fiind, practic, şi cea mai votată carte a anului. Asta da. Da. Ole!

poejazz. filmul serii

Ubicuul Victor Potra ne-a făcut un cadou frumos şi-a filmat toate isprăvile noastre din seara de poejazz din 15 decembrie. Spre deosebire de cei care-au binevoit să ne fie alături în timp real [şi cărora le mulţumesc inimos pentru încredere şi răbdare], puteţi derula, spicui, reveni sau sări peste părţile plictisitoare, ba chiar începe cu partea a doua, ca să fentaţi momentul turnării noastre în bronz, asigurat în deschidere de Cosmin Perţa:





P.S. volumul grossomodo poate fi comandat şi online, pe site-ul editurii Tracus Arte.

poejazz. lansare cu cântec

Acum 14 ani, la Muzeul de Artă din Constanţa, Harry Tavitian mi-a oferit cel mai frumos cadou de Crăciun pe care mi l-am imaginat, invitându-mă să particip la Atelierul de improvizaţie nr. 33 "Praznic". Din fericire pentru urechile cuvioasei asistenţe eu nu am cântat, ci am realizat o instalaţie cinetică din câţiva kilometri de sfori şi 1000 de linguri de lemn suspendate deasupra publicului, linguri care, şi datorită unor entuziaşti din public care s-au oferit să mă ajute la păpuşărit, au dansat literalmente în ritmul muzicii. A fost un eveniment de pomină, începând cu aventura achiziţiei tuturor lingurilor de lemn disponibile în oraş, fapt care-a băgat în sperieţi toţi vânzătorii ambulanţi şi mi-a asigurat onoarea de a-l cunoaşte personal pe bulibaşa lor, sau cum s-o fi numind şeful lingurarilor (un om tare de treabă, care mi-a făcut şi-o reducere grasă când i-am explicat că depăşisem dramatic bugetul şi că preţioasele ustensile urmau să servească la hrana sufletului iar nu a burţii) până la iureşul final, când de exaltare am rupt nişte frânghii şi-a început să plouă cu linguri în sală. De-acolo se trage şi lingura care-mi atârnă la gât în fotografia de-alături (şi care apare pe spatele cărţilor mele experimentale din seria zapping). Alături de Harry, în seara aia de pomină au mai cântat Corneliu Stroe (dr), Lucian Ban (p), Vlaicu Golcea (b), A.Ştefănescu (dr) şi Edi Neumann(ts). L-am lăsat la urmă pe Edi pentru că la el doream să ajung: după 14 ani am bucuria să-l reîntâlnesc iar "pe o scenă", graţie editurii Tracus Arte care organizează un eveniment în clubul La Scena, joi, 15 decembrie, de la ora 21: o dublă lansare - cartea lui Radu Ianovi, "dansând cu spatele în întuneric", şi cartea mea, grossomodo, în deschiderea unui recital de poezie şi jazz, în fapt un dialog pe care l-am putea numi poejazz.
PS: O condiţie minimă, la intrare, va fi să prezentaţi una dintre cărţile amintite, ori să o cumpăraţi direct de acolo. Prestăm şi cu sala goală, că doar de bucurie ne întâlnim, dar îmi place să cred că se poate mai mult :)

cum fu lansarea

un dialog mai vechi cu Mihail Vakulovski:
-cum fu lansarea?
-fu teribilă! :)
Iată acum şi dovada, prin amabilitatea lui Victor Potra:

4+4 lansări la Constanţa

Duminică se împlinesc doi ani de când Marin Mincu a trecut definitiv din miezul realului în cel al literaturii. Moment care trebuia marcat cum se cuvine, cu cărţi: unele sunt lansate anul acesta de autori formaţi în Cenaclul de Marţi (aşa-numitul "Grup de la Constanţa") pe care l-a tutelat de la oarecare distanţă (întâmplător, niciunul nu mai locuieşte, de bună vreme, în vidul ovid), altele îi sunt dedicate direct.:

Sorin Dinco - depresia (Ed. Vinea, 2011)
Grigore Şoitu - Poeme de stânga (Ed. Casa de pariuri literare, 2011)
Mugur Grosu - grossomodo (Ed. Tracus Arte, 2011)
şi romanul postum al lui
George Vasilievici - Viseptol (Ed. Casa de pariuri literare, 2011)
+
Marin Mincu - Polemos. Duelul cu/în idei (Ed. Compania, 2011)
Marin Mincu - Dulce vorbi în somn (Ed. Vinea, 2011)
Ştefania Plopeanu - Dincolo dincoace de poezie (Ed. Vinea, 2011)
Octavian Soviany - Cinci decenii de experimentalism [volumul I: Lirica ultimelor decenii de comunism; volumul al II-lea: Lirica epocii postcomuniste (Ed. Casa de pariuri literare, 2011)]

Un adevărat maraton literar, aşadar; eveniment moderat de Dan Mihuţ şi Mircea Ţuglea: duminică, 4 decembrie ora 4 p.m., în club B!bl!otek - Str. Sarmisegetusa nr. 5 (colţ cu Răscoalei 1907), Constanţa.

Câteva cuvinte despre avangardismul domnului Grosu

A fost fain la lansare, cu foarte mulţi oameni dragi, unii veniţi de departe, ca Sorin Dinco şi Ştefan Caraman, alţii evadaţi de la propriile lor lansări - ca Iulian Tănase şi Florin Dumitrescu, alţii direct din copilăria mea, ca genialul meu văr Liviu David, alţii, deşi la mare distanţă, mai prezenţi decât mine, precum Cosmin Perţa - care deşi n-a putut ajunge a ţinut, printr-un text lecturat de Silviu Dancu, să-mi facă o prezentare stânjenitor de elogioasă, pe care însă nu mă sfiesc s-o transcriu mai jos:

Câteva cuvinte despre avangardismul domnului Grosu


Voi spune de la început ce cred, despre ce este vorba în propozițiile care urmează. De fapt voi repeta un lucru pe care l-am mai enunțat cu diverse ocazii publice sau particulare: Mugur Grosu, nu doar poetul Mugur Grosu, ci artistul Mugur Grosu în complexitatea sa, este, în opinia mea, cel mai autentic avangardist al momentului.
Nota bene: nu mă refer la curentul literar, încadrat istoric, al avangardei, ci la avangardism ca stare de spirit, ca stil dacă vreți.
Astfel, domnul Grosu manifestă sistematic sindromuri, mărci ale avangardismului său structural.
Teama cea mai mare a domnului Grosu este aceea de a nu fi original. Domnul Grosu probabil că știe în străfundul creierului dumisale, undeva, că originalitatea este un ideal la fel de greu de atins precum Nirvana, dar nu încetează a scormoni după ea, negând orice ține de orice tip de mimesis și trântind cu tradiția de pământ ori de câte ori i se dă ocazia.
Singurul motiv pentru care domnul Grosu scrie versuri la un nivel al formei scriptice cât de cât regulamentar este acela că, precum orice autor, în străfunduri năzuiește să fie perceput, înțeles și apreciat. Dacă nu l-ar împiedica această ancestrală și profundă prejudecată probabil că domnul Grosu ar scrie într-un limbaj inaccesibil nouă.
Versurile domnului Grosu sunt, precum autorul lor, intransigente. Adică păstrează de la început până la sfârșit o linie lingvistică necoruptă de limbajul comun, o frazare căutat surprinzătoare, o imagerie prolifică și extravagantă. Termenul de imagerie aici este folosit intenționat pentru că imaginația artistică a domnului Grosu este supusă unui proces de performanță, unei mecanici fluide, cu scopul decis de a-și bulversa, de a-și incita lectorul, de a-l provoca să gândească. Poezia domnului Grosu nu este un produs ușor de ingurgitat. Nu este o lectură de duminică, nu o putem savura cum am savura o prăjitură între două jogginguri în parc. Poezia domnului Grosu este însuși joggingul, nu se oferă, ci dimpotrivă se ascunde, obligându-și cititorul la o alergătură intelectuală pe cinste.
Deliciile poeziei domnului Grosu sunt, din nou, asemănătoare cu cele ale joggingului. Necesită efort, dar după lectură ai senzația că respiri altfel, că respiri un aer nou, nepoluat și, mai ales, nestătut. Acest val de prospețime rezidă tocmai din amestecul novator de formă stilistică și substrat ideologic, partizan e drept, dar necorupt de nicio dogmă și de nicio formă de fanatism.
Deducem astfel că domnul Grosu nu lucrează doar cu imaginile, sonoritățile, închipuirile, ci și cu ideile. Că nu este doar ludic, ci și profund. Că nu accesează doar realitatea, ci și irealitatea. Că este polifonic, nu doar la nivel de registre stilistice, ci și la nivelurile de realitate și irealitate pe care le excită. Că nu este doar un DJ, un mixer talentat al tuturor acestor elemente care constituie un univers poetic amalgamat, schizoidal, diform, complex, pregnant, dramatic, ci că este un veritabil compozitor, inventator al elementelor, nu dor regizor al lor.
La o privire de suprafață poezia domnului Grosu poate părea facilă, repetitivă, combinatorică. Nimic mai fals. Acesta este doar unul dintre procedeele de seducție ale autorului, el păcălindu-și victima cu orizontul unei lecturi reconfortante și facile. Farsă şi glumă. Dar dincolo de jocurile de limbaj și înscenările parodice ale domnului Grosu se deschide o câmpie a grotescului și a tragicului cu nimic deosebită de esența tragică a existenței în sine.
Criticul Radu Săplăcan îmi spunea la un moment dat, în mare secret, o propoziție cu aură mistică. Ea nu poate fi probată științific dar Radu Săplăcan credea în ea și, mai târziu, am ajuns să cred și eu. Propoziția este următoarea: „Poezia autentică seamănă cu autorul ei. O poezie care nu seamănă cu autorul ei este contrafăcută”.
Poezia lui Mugur Grosu seamănă enorm de tare cu autorul ei. Este un indiciu al autenticităţii pe care, cum spuneam, nu-l pot proba, decât intuitiv, însă mie îmi este suficient.
Tonică, ludică, acidă, nepărtinitoare, provocatoare, exuberantă, inteligentă, spectaculoasă, excentrică, analitică, critică, sclipitoare, profundă, poezia lui Mugur Grosu este una de referinţă în actualul spaţiu liric contemporan.
Mugur Grosu împărtăşeşte însă cu devotament soarta avangardismului în genere. Prin urmare poezia sa nu a fost, nu este şi nici nu e de sperat să fie în curând recunoscută la adevărata ei valoare. Mugur Grosu nu a fost, din câte ştiu eu, văzut mereu ca o ciudăţenie. Cu foarte multe calităţi, e drept, dar o ciudăţenie care nu serveşte niciunui ism, niciunui curent, niciunei bisericuţe. Mugur Grosu a fost ferit de catalogările abuzive ale criticii tinere şi bătrâne deopotrivă şi nu a fost înregimentat fără de voia sa niciunei formule poetice funcţionale a vremii. A fost, pe cât se poate, ocolit şi respectat ca mâţa neagră. Nu se ştie ce se poate face cu el, ca să nu mai spun că e al naibii de greu de scris despre el pentru că, dom-le, nu e nici limpede cu totul ce urmăreşte acest individ obscur, dar nici ermetic cu totul nu e. E o struţocămilă acest Mugur Grosu pe care nu putem nici să-l excludem din peisaj pentru că e original şi autentic, dar nici nu putem să-l eroificăm pentru că nu este subscris cu totul viziunii estetice contemporane. Prin urmare îl ţinem la periferie şi sperăm să nu ne facă probleme. Cam asta este atitudinea, iar avantajul ei este, pe de o parte acela că îl menţine pe autor într-o zonă liberă de infatuare şi aere urât mirositoare, spre deosebire de confraţii poeţi artişti vizionari şi profetici, şi pe de altă parte acela că reclamă o reacţie justiţionară de la generaţiile viitoare care, sunt convins, vor descoperi poezia lui Mugur Grosu cu aceleaşi satisfacţii cu care am descoperit-o noi pe aceea a lui Gherasim Luca şi îi vor acorda atenţia care i se cuvine.
Cât despre mine, iertaţi-mă, vă rog, că v-am ţinut atât, dar, vorba domnului Creangă, „am scris lung pentru că nu am avut vreme a scrie scurt”.

Cosmin Perţa

ps. V-am promis că revin: duminică, de la ora 21, în clubul La Scena - mai exact, la Teatrul Arca (din pod) al cărui co-fondator sunt - editura Tracus Arte organizează, ca after-party, un maraton de poezie, jazz şi alte minuni cu cei 16 poeţi lansaţi la târgul de carte. Hai!

2011, un an grozav pentru peştele banană

Despre 2011 se va spune că a fost un an bun.
Pentru că anii ce vor veni vor fi sub orice critică.
Sau pentru că, la fel ca la vinuri, un an secetos e bun pentru cărţi, iar la Gaudeamus se anunţă o recoltă îngrozitor de bogată (în fiecare minut primesc o invitaţie la o lansare, ăsta deja e potop)
Pentru că peştele banană i-a cerut prietenia pe Facebook veiozei cangur.
Sau, pur şi simplu, pentru că a apărut cartea asta:

În fapt, i-au trebuit 15 ani să apară. Îmi place să cred, ca la vinuri, că a meritat să stea amarul ăsta de ani la beci. Că a prins acel "chelcheşeoz" al maturizării care mie îmi scapă la vinuri dar cică-i de nepreţuit. Deşi e a cincea mea carte, e prima de poezie "stricto sensu" în zece ani, după cea de debut. Apropo, şi 2001 a fost un an grozav, cel puţin pentru halterele cu zurgălăi.
Pentru că în tot acest timp m-am ţinut doar de "experimentalisme" (eu prefer să le zic "activităţi prospective", dar alţii o ţin cu a lor), voi spune acum, pentru cei care m-au tot bătut la cap să scot şi eu un volum de poezie "normală", că Grossomodo e un raport "pe curat" privind relaţia mea cu poezia în ultimii 15 ani, o selecţie de texte inedite care acoperă 7 soiuri poetice diferite - de la ciclul psih, din 1996-1998 la nano-poemele din care, în ultimii ani, am mai presărat şi pe-aici, în sertarul grossomodo al blogului. Aşadar, o selecţie specială*: la fel ca şampania :)
Prima degustare, cum v-am ameninţat, va fi chiar la Târgul de carte:
vineri, 25 noiembrie, ora 17 - standul Tracus Arte - primul inel, cum intraţi, pe dreapta, chiar lângă ICR [pentru taximetrişti, iată şi adresa exactă: Romexpo, Târgul Gaudeamus, pavilionul central, nivel 4.50, stand nr. 235 - ADPC]

Vor oficia Dan Iancu şi Dan Mihuţ, ba chiar şi Cosmin Perţa, reîncarnat temporar într-o formă de viaţă încă necunoscută.

Pentru cei care în mod firesc, natural vor fi reţinuţi la alte lansări mai interesante, am ceva irezistibil: imediat după spargerea târgului de carte editura Tracus Arte organizează un after-party: duminică, de la ora 21, în clubul La Scena, o seară de jazz şi literatură cu toţi autorii lansaţi. Dar cu asta vă mai bat eu la cap, că uitaţi!

* şi nelipsita voce suavă din off: hai, că are 200 de pagini! :)

verso

n-am început bine şi deja m-am blocat
degeaba insist degeaba că n-o să meargă
ceva mă-ntristează profund la poezia asta
şi nu mă pot aduna
degeaba tot scriu la ea
îmi fuge gândul la spatele ei arcuit
gropiţele de sub genunchi
şi briza fierbinte zulufii cefei sale muşcând
şi-atâtea alte odoare ce nu s-or vedea niciodată.

mai bine-i spun de acum: întoarce-te!
întoarce-te când îţi zic
întoarce-ţi faţa de la mine
şi du-te!

şi poezia-mi arată cuminte
arcul spatelui călcâiele sidefii
gropiţele de sub genunchi
şi briza fierbinte ce-i muşcă zulufii
din ceafă
toate mi le arată
şi pleacă
.

Pândă

mi-a aruncat o privire

ca o minge de ping-pong,

dar atât de uşor încât aproape plana

spre retina mea.

puteam s-o las să-mi cadă în suflet,

puteam fenta sau clipi

dar i-am întors-o-ntr-o doară.

mi-a răspuns cu vigoare,

i-am zvârlit-o-napoi.

mi-a trimis-o iar, cu efect:

privirea făcu o curbă,

cârmind brusc spre mine

să-mi sară în suflet.

m-am lăsat într-o parte

şi-am auzit-o pocnind de podea,

stingându-se-n spate,

destul de departe.

am dat să plec. mi-a vorbit:

atât de lin încât vedeam vorbele apropiindu-se

ca nişte paraşutişti ţinându-se de mâini,

hlizindu-se şi pozându-se înainte să-mi cadă în suflet.

le-am prins ca pe fluturi: ce vreţi?

eram întrebat cât e ceasul.

am aruncat o privire la ceas

şi-am dat să răspund

dar nu făcea să rostesc o minciună.

timpul nu stătea după mine,

şi până să deschid gura deja se schimbase.

am încercat iar, dar el se schimba ne-ncetat

şi de la ochi pân-la gură se putea schimba anotimpul.

aşadar, pentru a prinde ora exactă

era necesară o pândă.

m-am pus la pândă şi-am aşteptat

încordat

am aşteptat
până ce încordarea rodi şi-mi aduse

chiar vocile timpului:

limba mare a ceasului

o întreba pe cea mică ceva

care-n limba noastră ar putea însemna: cât e omul?

iar aia mică i-a zis că

e fără un sfert

deadline

am nişte deadline-uri afurisite.
am o viaţă şi nişte deadline-uri.
eu pot muri de mii de ori!

celebru

ce coşmar, se făcea că devenisem celebru:
eram un coş pe obrazul Angelinei Jolie

Trupul

m-a legănat toată noaptea
până a adormit atunci m-am strecurat afară
frigul unsese văzduhul cu var
dar câteva furnici reuşiseră să se caţere
până la stele şi le ronţăiau repejor
una câte una

din fântâni mă strigau o mulţime de chipuri
le-am scos cu găleata le-am
dezlegat şi le-am privit cum se fac
tot mai mici înălţându-se
ca nişte baloane
cele mai iuţi se vor sparge în primele raze

aş fi vrut să-mi fi oprit unul
să mi-l agăţ de umeri să ne strecurăm împreună
prin oarba sită a zilei

ar trebui să mă-ntorc
dar firmiturile de pe drum
au fost ciugulite de vrăbii

nasturi

gura întinsă spre inimă se opreşte în sâni
gura întinsă spre sâni se opreşte în nasturi

ploaia

ploaia e fuga de sine a norului