Câteva cuvinte despre avangardismul domnului Grosu

A fost fain la lansare, cu foarte mulţi oameni dragi, unii veniţi de departe, ca Sorin Dinco şi Ştefan Caraman, alţii evadaţi de la propriile lor lansări - ca Iulian Tănase şi Florin Dumitrescu, alţii direct din copilăria mea, ca genialul meu văr Liviu David, alţii, deşi la mare distanţă, mai prezenţi decât mine, precum Cosmin Perţa - care deşi n-a putut ajunge a ţinut, printr-un text lecturat de Silviu Dancu, să-mi facă o prezentare stânjenitor de elogioasă, pe care însă nu mă sfiesc s-o transcriu mai jos:

Câteva cuvinte despre avangardismul domnului Grosu


Voi spune de la început ce cred, despre ce este vorba în propozițiile care urmează. De fapt voi repeta un lucru pe care l-am mai enunțat cu diverse ocazii publice sau particulare: Mugur Grosu, nu doar poetul Mugur Grosu, ci artistul Mugur Grosu în complexitatea sa, este, în opinia mea, cel mai autentic avangardist al momentului.
Nota bene: nu mă refer la curentul literar, încadrat istoric, al avangardei, ci la avangardism ca stare de spirit, ca stil dacă vreți.
Astfel, domnul Grosu manifestă sistematic sindromuri, mărci ale avangardismului său structural.
Teama cea mai mare a domnului Grosu este aceea de a nu fi original. Domnul Grosu probabil că știe în străfundul creierului dumisale, undeva, că originalitatea este un ideal la fel de greu de atins precum Nirvana, dar nu încetează a scormoni după ea, negând orice ține de orice tip de mimesis și trântind cu tradiția de pământ ori de câte ori i se dă ocazia.
Singurul motiv pentru care domnul Grosu scrie versuri la un nivel al formei scriptice cât de cât regulamentar este acela că, precum orice autor, în străfunduri năzuiește să fie perceput, înțeles și apreciat. Dacă nu l-ar împiedica această ancestrală și profundă prejudecată probabil că domnul Grosu ar scrie într-un limbaj inaccesibil nouă.
Versurile domnului Grosu sunt, precum autorul lor, intransigente. Adică păstrează de la început până la sfârșit o linie lingvistică necoruptă de limbajul comun, o frazare căutat surprinzătoare, o imagerie prolifică și extravagantă. Termenul de imagerie aici este folosit intenționat pentru că imaginația artistică a domnului Grosu este supusă unui proces de performanță, unei mecanici fluide, cu scopul decis de a-și bulversa, de a-și incita lectorul, de a-l provoca să gândească. Poezia domnului Grosu nu este un produs ușor de ingurgitat. Nu este o lectură de duminică, nu o putem savura cum am savura o prăjitură între două jogginguri în parc. Poezia domnului Grosu este însuși joggingul, nu se oferă, ci dimpotrivă se ascunde, obligându-și cititorul la o alergătură intelectuală pe cinste.
Deliciile poeziei domnului Grosu sunt, din nou, asemănătoare cu cele ale joggingului. Necesită efort, dar după lectură ai senzația că respiri altfel, că respiri un aer nou, nepoluat și, mai ales, nestătut. Acest val de prospețime rezidă tocmai din amestecul novator de formă stilistică și substrat ideologic, partizan e drept, dar necorupt de nicio dogmă și de nicio formă de fanatism.
Deducem astfel că domnul Grosu nu lucrează doar cu imaginile, sonoritățile, închipuirile, ci și cu ideile. Că nu este doar ludic, ci și profund. Că nu accesează doar realitatea, ci și irealitatea. Că este polifonic, nu doar la nivel de registre stilistice, ci și la nivelurile de realitate și irealitate pe care le excită. Că nu este doar un DJ, un mixer talentat al tuturor acestor elemente care constituie un univers poetic amalgamat, schizoidal, diform, complex, pregnant, dramatic, ci că este un veritabil compozitor, inventator al elementelor, nu dor regizor al lor.
La o privire de suprafață poezia domnului Grosu poate părea facilă, repetitivă, combinatorică. Nimic mai fals. Acesta este doar unul dintre procedeele de seducție ale autorului, el păcălindu-și victima cu orizontul unei lecturi reconfortante și facile. Farsă şi glumă. Dar dincolo de jocurile de limbaj și înscenările parodice ale domnului Grosu se deschide o câmpie a grotescului și a tragicului cu nimic deosebită de esența tragică a existenței în sine.
Criticul Radu Săplăcan îmi spunea la un moment dat, în mare secret, o propoziție cu aură mistică. Ea nu poate fi probată științific dar Radu Săplăcan credea în ea și, mai târziu, am ajuns să cred și eu. Propoziția este următoarea: „Poezia autentică seamănă cu autorul ei. O poezie care nu seamănă cu autorul ei este contrafăcută”.
Poezia lui Mugur Grosu seamănă enorm de tare cu autorul ei. Este un indiciu al autenticităţii pe care, cum spuneam, nu-l pot proba, decât intuitiv, însă mie îmi este suficient.
Tonică, ludică, acidă, nepărtinitoare, provocatoare, exuberantă, inteligentă, spectaculoasă, excentrică, analitică, critică, sclipitoare, profundă, poezia lui Mugur Grosu este una de referinţă în actualul spaţiu liric contemporan.
Mugur Grosu împărtăşeşte însă cu devotament soarta avangardismului în genere. Prin urmare poezia sa nu a fost, nu este şi nici nu e de sperat să fie în curând recunoscută la adevărata ei valoare. Mugur Grosu nu a fost, din câte ştiu eu, văzut mereu ca o ciudăţenie. Cu foarte multe calităţi, e drept, dar o ciudăţenie care nu serveşte niciunui ism, niciunui curent, niciunei bisericuţe. Mugur Grosu a fost ferit de catalogările abuzive ale criticii tinere şi bătrâne deopotrivă şi nu a fost înregimentat fără de voia sa niciunei formule poetice funcţionale a vremii. A fost, pe cât se poate, ocolit şi respectat ca mâţa neagră. Nu se ştie ce se poate face cu el, ca să nu mai spun că e al naibii de greu de scris despre el pentru că, dom-le, nu e nici limpede cu totul ce urmăreşte acest individ obscur, dar nici ermetic cu totul nu e. E o struţocămilă acest Mugur Grosu pe care nu putem nici să-l excludem din peisaj pentru că e original şi autentic, dar nici nu putem să-l eroificăm pentru că nu este subscris cu totul viziunii estetice contemporane. Prin urmare îl ţinem la periferie şi sperăm să nu ne facă probleme. Cam asta este atitudinea, iar avantajul ei este, pe de o parte acela că îl menţine pe autor într-o zonă liberă de infatuare şi aere urât mirositoare, spre deosebire de confraţii poeţi artişti vizionari şi profetici, şi pe de altă parte acela că reclamă o reacţie justiţionară de la generaţiile viitoare care, sunt convins, vor descoperi poezia lui Mugur Grosu cu aceleaşi satisfacţii cu care am descoperit-o noi pe aceea a lui Gherasim Luca şi îi vor acorda atenţia care i se cuvine.
Cât despre mine, iertaţi-mă, vă rog, că v-am ţinut atât, dar, vorba domnului Creangă, „am scris lung pentru că nu am avut vreme a scrie scurt”.

Cosmin Perţa

ps. V-am promis că revin: duminică, de la ora 21, în clubul La Scena - mai exact, la Teatrul Arca (din pod) al cărui co-fondator sunt - editura Tracus Arte organizează, ca after-party, un maraton de poezie, jazz şi alte minuni cu cei 16 poeţi lansaţi la târgul de carte. Hai!