Madrugada (fragment)

(...) Scot telefonul, chem un taxi în timp ce plătesc, mă ridic. Mă ţin încă bine, sunt încă între tărâmuri, în nomansland. Mops şi Vasea se iau după mine, dar nu-i aud, abia când ies la aer îmi revin şi le zic că am chef să dansez. Mops ia iniţiativa, se urcă în faţă şi-i spune şoferului să ne ducă în Morbidance. Nu-i cel mai fericit nume pentru starea de-acum, dar e la fel de sigur că n-o să mă opun cum e de adevărat că va plăti el taxiul. Mops însă are-n vedere şi alte opţiuni, pentru că şoferul - ca toţi cei de teapa lui la această oră înaintată, când mulţi sunt prea muci să priceapă ce li se întâmplă - vrea să ne fraierească. Bâjbâie, trage de volan de parcă i l-am fi pus noi în braţe cu forţa, încearcă să ne convingă că nu ştie nici măcar bulevardele principale. Mops îl ghidează ca pe un orb şi-l înţeapă pervers:

- Aş zice că ai trăit până acum doar în Zijin Cheng, dar pun pariu c-o să spui că nu ştii unde se află nici ăsta.

- Chiar nu ştiu, se jură taximetristul, fericit că spune în sfârşit adevărul.

- E în Beijing, înseamnă Oraşul Interzis şi timp de juma' de mileniu a fost locuit doar de împăraţii chinezi cu suitele lor. Mai e ceva pe care-l făceau doar împăraţii chinezi: nimeni, în afară de ei, n-avea voie să poarte culoarea galben, aceeaşi cu care chinezii îi înfăţişau şi pe zei. Acum spune-mi, prietene inocent, care-i legătura dintre tine şi împăraţii chinezi?

- Culoarea galbenă de la taxiu? răspunde şcolăreşte şoferul, mai mult decât măgulit.

- Aşa, culoarea galbenă, care în alte culturi e asociată uneori şi cu bătrâneţea. Deci cu iminenţa morţii. Şi singura certitudine pe care-o pot avea toţi cei aflaţi în această maşină e că vom muri odată şi-odată cu toţii, poate tu ceva mai devreme ca noi, nu că ai fi mai în vârstă, dar prin natura profesiei eşti mai expus la riscuri. Chiar şi faptul că, iată, reuşeşti să te-apropii de destinaţie te apropie şi de moarte, ca fiecare secundă din viaţa ta în care faci pe niznaiul, ceea ce ar scuza cumva faptul că nici n-ai pornit aparatul de taxat, pentru că subconştient îl asociezi cu invizibilul cronometru care ţi-ar putea arăta cu înfiorătoare precizie cât mai ai de trăit. Dar nu asta era, neapărat, legătura. Ci faptul că nimeni nu putea intra sau ieşi din Oraşul Interzis fără aprobări speciale - articulează cu voluptate Mops în timp ce-ntinde mâna spre clanţă, căci aproape-am ajuns. Dac-ai văzut filmul cu Peter O'Tool, îţi aminteşti că cel mai greu îi era să evadeze de-acolo chiar împăratului... Nu l-ai văzut, nu-i nimic. Îţi spun eu ce-i de reţinut: la fel ca împăratul chinez, tu vei rămâne aici, incapabil să te ridici, deşi ai vrea să te iei după noi, pentru că vom pleca fără să plătim, doar lăsându-ţi irefutabila noastră recunoştinţă pentru privilegiul imperial de-a fi fost aici, în colivia ta galbenă.

Şi chiar iese. Îi facem jocul şi ne extragem şi noi, alene, îndepărtându-ne apoi cât se poate de lent. În urma noastră muţenie absolută, deşi m-aşteptam la o ploaie de-njurături sau chiar la un levier după ceafă. Nu se-ntâmplă nimic, afurisitul de Mops nu-şi mai încape în piele de mica-i vrăjitorie, dar ne abţinem, abia când coborâm scările din Morbidance izbucnim toţi în râs. Fix atunci dăm nas în nas cu Serghei, care ne-ntreabă, cu gura până la urechi ca şi noi, ce-am fumat. Vorbim toţi deodată aşa că nu pricepe nimic, dar ne spune că are ceva şi mai bun şi ne face semn să ne luăm după el. Intrăm în WC şi ne înghesuim într-o cabină atât de strâmtă, în jurul tronului, încât ne hlizim şi mai tare, surescitaţi de ce urmează să scoată Serghei din joben. (...)

* fragment din povestirea scrisă pentru antologia Prima dată, care încheie frumoasa serie omonimă de la Editura Art (am mai colaborat la volumele: Prima mea beţie, Prima mea dezamăgire în dragoste şi Prima carte). Lansarea azi, 7 iunie, ora 19, la librăria Bastilia din Piaţa Romană. Nu-i musai să veniţi, dar m-aş bucura să citiţi.

FB event

ceva în plus

Azi, la ora 19, în foaierul Aulei Bibliotecii Centrale Universitare Carol I: deschiderea expoziţiei interactive şi lansarea cărţii [omonime] "Case vechi, design şi ceva în plus. Re-activarea patrimoniului arhitectural din România ", la care-am contribuit şi eu într-o oarecare măsură ca autor şi editor, alături de colegii mei de la Zeppelin: Ştefan Ghenciulescu, Cosmina Goagea, Constantin Goagea şi Cosmin Caciuc. Un proiect foarte drag, ca tot ce fac alături de această minunată echipă.

vineri, de pildă

noi nu

*că tot umblă vorba c-aș fi poetul de vineri

** foto: Vlad Bâscă 

atîta timp doar pentru a-ţi revendica sîngele

După ce a plecat din ţară, n-am mai ştiut aproape nimic despre Cătălina George. A revenit de curând cu o carte crudă ca zvâcnetul unui nerv dentar: Sora de război [Ed. Tracus Arte, 2012], pe care-o va lansa mâine [marţi, 18 septembrie, ora 20], în clubul La Scena :

Cătălina George

tăietura

"doi ani pentru asta
pentru tăietura în perlele de grăsime
uimitor de albe şi vii

m-am speriat când m-am văzut pe dinăuntru
am strîns între degete carnea
şi am început să plîng ca un copil
aşa rugător
să vină cineva să acopere ce nu trebuia arătat
apoi doar apoi
după ce sîngele începuse să se întindă peste tot
mi-am făcut griji cu adevărat

mă gîndeam că trebuie să fiu cusută
să stau trează în camera de urgenţă
pentru o amărîtă de răbufnire cu cuţitul în mînă

atîta timp doar pentru a-ţi revendica
sîngele

dacă nu mă pot vedea pe dinăuntru fără să îngheţ de frică
vampirul trebuie să fiu eu
întindeţi-vă limbile să vă convingeţi
cum tăieturile înaintează toate în mine
spermatozoizi care nu pot fecunda nimic
ci doar îmi agită golurile lichide
să absorb ce e sus şi ce-i jos
cu metrou şi respiraţii spate la spate
şi cîini care mă urmează pînă la scara blocului
după ce le spun o singură dată “cuţule”

mila pentru propriile mele organe
zdrobite
poate înghiţi
vînătaie cu vînătaie
întregul oraş


America vinde tăcere

despre soldatul român mort în Afganistan
l-au pus pe un vecin
să vorbească la ştiri
„avea o fetiţă de 3-4 ani ... mai degrabă 5 ...
o iubea ca pe, ca pe ... nu mai ştiu ce să zic”
televizorul îşi făcea treaba în timp ce noi
stăteam adunaţi în jurul mesei cu doar o zi
înainte de sărbătoarea Maicii Domnului
nu-i mai văzusem pe ai mei de cinci luni şi era
mult prea frig pentru septembrie

trupele de protecţie a liniştii generale
îşi aliniază chiar acum ţevile
fricile
mizeriile adunate sub unghii din aerul
amestecat cu politică şi moarte

mama ne-a amintit că avem un verişor în Irak
pe Gabi care părea un dezastru
pînă a plecat în armată
cînd se va întoarce
probabil nu va putea să ne povestească aproape nimic
decît poate prostioare cu soldaţi americani
doar cît de dor le era tuturor de casă
dar nu şi despre cheia lucioasă ca întunericul
care întoarce întoarce
clic! şi totul porneşte

amintirile lui încă neînregistrate
întrebările noastre care nu vor însemna niciodată nimic

nimic mai mult decît că undeva în Maroc
deşertul ascunde inimi care bat închise
în alt ticăit final

America nu ştie decît cum marele ei cap
stă să explodeze
iar asta va umple burţile tuturor cu aşchii
nu asta nu putem lăsa să se întîmple
nu America urăşte tortura
America vinde tăcere
pentru visele noastre"

la Roşia

Puţini ştiu că eu mi-s pe jumătate moţ, bunicul din partea mamei fiind din Ocoliş, o mică aşezare din Apuseni în care mi-am tot jurat în copilărie că mă voi muta, ba că-mi voi căra şi pianul acolo (toată averea mea pe atunci; n-a crescut între timp, dar tare mi-aş lua o trompetă, după cum am mai scris, ce frumos e ca tot ce ai să poţi duce într-o trompetă...) Încă visez să mă retrag măcar pentru o vreme acolo. La Roşia Montană am fost o singură dată, în luna de miere... :) Prietenul Mihnea Blidariu mi-a făcut bucuria să mă invite la secţiunea de literatură a festivalului Fânfest, alături de Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Moni Stănilă, A.R. Deleanu, Mitoş Micleuşanu şi Livia Ştefan. O să duc nişte videopoeme, dintre care unul nou-nout, Vecinii; am tras tare să-l termin până plec pentru că am ţinut mult să aibă premiera acolo. (Între noi fie vorba, încă mai bibilesc la el, dar până dimineaţa îl dovedesc. Sper :)

actualizare: Până la urmă montajul final la Vecinii l-am făcut chiar la Roşia, noaptea, pe un frig incredibil pentru miezul lui august, scoteam aburi pe gură şi-mi îngheţau mâinile pe tastatură; după două nopţi nedormite n-am mai avut energie să văd materialul final de la un capăt la altul (avea 30 de minute), aşa că m-am bucurat şi eu de rolul de spectator la proiecţie. A ieşit foarte fain, mai ales că evenimentul a avut loc la Casa Parohială, despre a cărei restaurare scrisesem un material [Ctrl-S Roşia Montană] pentru expoziţia Activări Urbane de anul trecut, de la festivalul Zeppelin. Cu atât mai emoţionant cu cât am stat chiar pe scaunul geamăn al celui integrat în expoziţia de la MNAC din Bucureşti. Ştiu că altora potrivelile astea nu le spun mare lucru, dar pe mine mă mişcă de câte ori lucrurile se leagă cu iţe de-astea de borangic, nevăzute. A doua zi am mai avut o lectură, la o ediţie specială a cenaKLUbului Tiuk!, despre care a scris pe larg Mihail Vakulovski pe blogul său. A, şi-am mai fost cooptat în acţiunea Liviei Ştefan, prilejuită de re.lansarea volumului său Re.volver, unde-am „jucat“, dacă se poate spune aşa, rolul mortului la o înmormântare ciudată, în care onorabila adunare era compusă din cunoscuţi unul şi unul: neputinţa, minciuna, furia, ignoranţa, corupţia, rasismul şi aşa mai departe, iar rolul preotului a fost asigurat de Marius Vintilă, MC-ul concertelor care ţineau până-n zori.

Una peste alta, a fost peste aşteptări, totul, un festival foarte foarte reuşit, cu oameni foarte foarte frumoşi şi bogaţi, cu inimi de aur - aur adevărat, ce n-are nevoie de cianură să fe scos la lumină. Mă înclin.

foto1 de Livia Ştefan; cu Cristi Neagoe şi Sasha Gherghel
foto2 de Cristina Şoiman; cu Alina Daniela Istrate şi Marius Vintilă
foto3 de Mihail Vakulovski; cu Mitoş şi Monica Micleuşanu în ograda Casei Parohiale

satin alb peste zile negre

Culturii îi şade bine cu criza, s-ar spune. Nu ştiu partea aia care pluteşte în propriile-i ape la penthouse, dar aici la parter unde-mi scutur eu oasele, pare bine: în ultimii ani au apărut, din senin, câteva edituri sprintene şi curajoase care-au adus la lumină o mulţime de cărţi faine şi autori noi, şi au răsărit câteva spaţii culturale alternative, inimaginabile în vremurile de porceală şi boom, când centimetrul pătrat de chirie te costa un rinichi. Cu nici două luni în urmă exultam la deschiderea unui astfel de spaţiu, lângă Piaţa Rosetti, Centrul Cultural Alternativ de pe strada Dianei 4, şi-mi tot băteam la cap cunoscuţii cu noua ispravă, de parcă ar fi fost chiar a mea. Nu-mi imaginam că mă voi şi "produce" acolo atât de curând, la evenimentul “Nights in White Satin – o formă capricioasă de poezie”: vinerea asta, de la ora 19, alături de Gabriel Daliş, Laura Dan, Radu Niţescu şi maestrul de ceremonii Felix Nicolau. La cererea Andrei Rotaru am acceptat cu jumătate de gură ca, în loc de obişnuita lectură, să fac un performance. Văd că au luat-o în serios. Şi sună cam preţios, hai să-i zicem, în buna-mi tradiţie, nano-performance. Îmi vor fi alături bunii mei prieteni Livia Ştefan, Cristina Şoiman şi Vlad Bâscă. Şi dacă n-o ieşi rău, cu atât mai bine :) Hai!
.

Pioneza faţă cu Operaţiunea Verona – Street Delivery

Tagline: "Timp de trei zile pe an, închidem strada Arthur Verona pentru maşini şi o deschidem pentru oameni".

Anul trecut, pe când lucram cu colegii de la Zeppelin la proiectul Activări Urbane în România, am avut ocazia să mă familiarizez cu fenomenul Street Delivery, despre ale cărui resorturi profunde, spun cu mâna pe inimă, nu ştiam mare lucru. Doar că-i o acţiune stradală isteaţă (parcă prea isteaţă şi parcă prea în vogă ca să fie şi serioasă, ştiţi cârcotelile) pusă la cale de cei de la Cărtureşti. Nu m-am sfiit să scriu asta şi-n sintetica mea prezentare "curatorială" : "Street Delivery a devenit foarte repede un eveniment stradal „trendy”, un fenomen, al cărui succes aproape că-i canibalizează resorturile profunde: de la distanță, pare un soi de Oktoberfest estival, miniatural, dâmbovițean, unde în loc de bere se consumă cultură. „În spatele” evenimentului nu este însă o urzeală de PR, ci un plan strategic de reabilitare urbană și posibil model de intervenție în țesutul istoric al centrului Capitalei: Planul Urbanistic Zonal „Traseu Cultural str. Episcopiei, str. Pictor Verona, Grădina Icoanei”, autor Șerban Sturdza și Prodid, care de mai bine de cinci ani are avizul de urbanism. Și atât. Abia în 2009, după nenumăratele solicitări ale arhitectului Șerban Sturdza, coordonatorul proiectului, Primăria a acceptat implementarea unui mic segment din PUZ, reabilitarea Pieței Bisericii Anglicane, deși aceasta implica în mod esențial și transformarea în traseu pietonal a segmentului din str. Pictor Arthur Verona care acum desparte Grădina Icoanei de parcul Casei Universitarilor. Cu toate ciuntirile impuse, această soluție elegantă este însușită cu bucurie de public, accentuând dubiosul contrast dintre astfel de oaze urbane și varietatea de forme de vandalizare sau confiscare a spațiului public. Simplificând, tocmai asta e și misiunea Street Delivery – un eveniment cultural non profit, de responsabilizare socială, gândit să evidențieze roluri și funcții ale spațiului public în ideea de a-l face să funcționeze, măcar provizoriu, să intre ca loc în conștiința comunității, fără a se mai aștepta ca proiectul urbanistic și de amenajare să fie finalizat în amploarea lui. O „forțare” permanentă a stării de fapt și o avansare cu pași mici, până când autoritățile vor înțelege că 3 zile din 365 sunt o concesie extrem de zgârcită pentru locuitori și că astfel de oaze urbane ar trebui să fie o permanență." 

Anul acesta am bucuria să şi particip, ca invitat, la Street Delivery [bine, am fost şi anul trecut, dar mai degrabă simbolic, la un atelier de traducere organizat de ICR] - la secţiunea performing arts, în cadrul unui eveniment "foileton" organizat de bunii mei prieteni Corina Bernic şi Silviu Dancu, şi care va fi lansat aici: "Pioneza. Acul în sus".
* sâmbătă, 16 iunie, de la 19, la Gradina Verona, sunt invitaţi Mihnea Blidariu, Mitoş Micleuşanu şi Iulian Tănase
* duminică, 17 iunie, de la 20.30, Agora, tot Grădina Verona - invitaţi Mugur Grosu şi Jean-Lorin Sterian şi Somnoroase păsărele [proiect muzical Elena Album & Gili Mocanu]. Oameni dragi şi frumoşi pe care ard de nerăbdare să-i reîntâlnesc.
Dacă nu cer prea mult [ştiu că v-am exasperat, în ultima vreme, cu atâtea evenimente] m-ar bucura să vă avem şi pe voi alături. În ambele zile.

Pagina FB a evenimentului e aici. Hai, aşadar! :)

mda, mnu

decât da cu jumătate de gură mai bine nu cu toţi dinţii.

miercuri, de la 9 seara în clubul Legere din Piața Rosetti nr. 5.

coajă şi miez, tequila şi sare

Mâine, de la 7 seara, în clubul Library [fost Bloody Mary - zona Moşilor colţ cu Eminescu] se-anunţă următoarele isprăvi culturaliceşti:
Fabrica de literatură lansează antologia Miez, pentru care trăgeam clopotele aici împreună cu Andrei Doşa:

Ovia Herbert îşi va lansa a doua sa carte, Demisolul.
Iulia Popescu promite un performance pe texte de Mugur Grosu şi George Vasilievici.
Vasile Drăguşanu ne va turna în urechi improvizaţii electrice la chitară.
Iar gazdele promit să-şi întâmpine oaspeţii cu tequila și sare :)
Curat mită electorală! Mai multe aici.

Monument isteric

Există vreo zece motive să vă isterizați în noaptea de 25 mai.
Primul ar fi acela că nu este vorba despre Noaptea Galeriilor.
Al doilea ar fi că, în pofida punctului unu, este vorba chiar despre artă!
Al treilea ar fi că dacă sunteți în centrul vechi nu aveți de ce pleca.
Al patrulea ar fi chiar numărul casei de pe strada Covaci, unde are loc evenimentul, și anume la etajul unu.
Al cincilea ar fi că nu v-am spus încă despre ce eveniment vorbim.
Al șaselea motiv ar fi acela că nici nu este un eveniment, de fapt este un monument multi-media, format din proiecții, foto, instalații, pictură, cartele de metrou, muzică, lipite între ele cu gumă de mestecat și ițe de intrigi.
Al șaptelea ar fi că monumentul nu este făcut din bani publici și nimeni nu a fost plătit pentru realizarea lui.
Al optulea ar fi că e o chestie extrem de contemporană într-o clădire din 1897.
Al nouălea motiv ar fi că monumentul începe la ora 23.11 fix!
Al zecelea motiv ar fi chiar artistul anonim care a creat monumentul și anume Elena Albu, Irina Banari, Daniel Bălănescu, Silviu Dancu, Robert Walker Drysdale, Mugur Grosu, Gili Mocanu, Nicolas Papagheorghe, Costin Vasiliu și Tatiana Volontir.
Monumentul a fost urcat pe scări bucată cu bucată și se întinde în patru încăperi, foarte nedecomandate, de forme și dimensiuni diferite. Există și un balcon mic și extrem de isteric.
Ocupați-l!
.

TNCP.03

Cum spuneam, zilele astea nu ne vedem capul de-atâta poezie. Programul meu, pentru azi la TNCP, arată aşa:

* ora 19.00, la Uniunea Scriitorilor din România, Sala Oglinzilor [Calea Victoriei nr. 115]:
Duelul parodiştilor
Invitaţi: Liviu Capşa, Mugur Grosu, Adrian Pârvu, Lucian Perţa
Moderator: Ioan Groşan



* ora 21,00, Club La Scena, Salonul Verde [Calea Călăraşi nr. 55, colţ cu Mântuleasa]
Lecturi publice de poezie
Invitaţi: Gabriel Daliş, Claudiu Komartin, Dan Mihuţ, Dan Sociu, Iulian Tănase, Răzvan Ţupa
Moderator: Mugur Grosu



Vorba bunicului Straja: unde vreţi, numai să n-alegeţi!

* actualizare: Liviu Capşa şi Gabriel Daliş n-au mai ajuns. Reverenţele cuvenite lui Victor Potra / FDL live pt. transmisie şi înregistrări.

înconjurat de toate speciile de pisici, canarul

Ieri spre amiază, la invitaţia iresponsabililor mei prieteni Iulian Tănase şi Mitoş Micleuşanu am descins în emisiunea lor duminicală de la Guerrilla, Războiul sfârşitului săptămânii. Venisem cu taxiul şi mă plimbasem un sfert de oră în plus ca să mai sporovăiesc cu şoferul - desprins parcă din filmul lui Jarmusch, Night on earth: eram primul lui client după nu ştiu câţi ani, în fapt împrumutase taxiul de la fiul lui ca să facă rost de bani pentru o înmormântare-n Olteniţa la care trebuia să ajungă peste câteva ore; pe cel ce repauzase nu-l mai văzuse de 15 ani. Era cu atât mai straniu cu cât nu mai dormisem de ceva vreme şi, de cum am intrat în direct m-am apucat să citesc o poezie dintr-o carte apărută recent la Herg Benet, "În burta grasă a peştelui de duminică", de Sorin Lucaci. Apoi am sporovăit câte-n lună şi stele, orice mai puţin chestiuni pământene, până o doamnă a sunat să reclame că vorbim doar despre lucruri care ne interesează pe noi. Între timp soarele revărsase pe străzi ceva mai mult decât obişnuita lumină, de nedescris, dar poate nici asta nu interesează pe nimeni, n-am să insist. Cu poeziile lui Sorin Lucaci, însă, voi recidiva marţi, în clubul La Scena, când se lansează şi cartea - un fel de taxi din care, când ţi-e lumea mai dragă, şoferul coboară din mers.

"o să-mi cumpăr oraşul acesta  
de Sorin Lucaci

m-am născut undeva într-un cătun în ucraina
aproape de cernăuţi
noaptea vorbeam mult în somn
după ce toată ziua spărgeam baloane rozalii de săpun în urechea bunicului
atcroite cniga, ţipa mama mereu
în timp ce eu citeam suferinţele tânărului Werther 
îi spuneam că n-am chef să-nvăţ
îl aşteptam pe tata până-şi termina borşul de peşte
pe vremea aceea aveam mult peşte prutul era aproape
şi plecam împreună pe ogredina
făceam fotografii la minut cu aparatul tatei smena
învăţam câte cinci cuvinte ruseşti pe an
aveam o copilărie fericită
atât de fericită încât ne ascundeam emoţiile prin hambare stranii
mai la vale aveam un lot mare de pământ
unde cultivam criza de hârtie
copiii satului ridicau lângă şcoală piramide gigantice
din borcanele puse pentru iarnă
într-un colţ al casei înconjurat de toate speciile
de pisici
canarul începea să creadă în binefacerile coliviei
într-o zi am primit nişte bani de la tata
eram bucuros
o să-mi cumpăr oraşul acesta, îi spuneam
o să vă arăt eu că o să-mi cumpăr oraşul
e ieftin
nu costă decât două ruble şi cincizeci
e frumos oraşul
văd totul ca-n palmă
mi-ar mai trebui o jachetă
s-a cam lăsat frigul"

ziua lui George

În copilărie, când aveam un necaz îmi tot repetam, ca pe-o mantră, o formulă pe care-o auzisem la oamenii mari: timpul e un zeu blând, timpul e un zeu blând. Tot ce-aveam de făcut era s-o tulesc din calea iureşului, să mă ghemuiesc într-un colţ şi s-aştept cu răbdare să treacă. Am încercat asta şi când am aprins o perdea şi era să dau foc la toată casa. Închideam ochii şi-mi repetam că visez, că trebuia doar să mă mut în alt vis şi flăcările aveau să dispară. N-a mers şi, din fericire, n-am insistat, m-am pus să car apă şi-am reuşit să sting focul. Apoi am revenit la primul plan şi-am încercat să adorm, să mă mut în alt vis. Mama veni prima acasă şi mă găsi ghemuit în bezna tencuită cu fum (era oprit curentul iar lumânări nu mai îndrăzneam să aprind). Dar, uite, vezi c-a trecut? Chiar şi mantra e alta: acum oamenii mari, sacerdoţi ai cuanticii, spun că timpul e o cantitate discretă. Atât de discretă că nici nu ştim când dintr-un an se fac doi. Uite, s-au şi făcut. Doi ani de când George a uitat mantra lui preferată: azi.

"Câtă măreţie există?", se-ntreabă Sorin. Şi el se mai ghemuieşte, uneori, într-un colţ şi încearcă să uite. "„bă, frate”, parcă-l aud, „astea-s prostii. am prea puţin timp să-mi bat capul cu ele”. şi aşa a avut. dacă aş socoti în termenii lui, aş observa că diferenţa dintre cât a trăit George şi cât trăiesc eu e compusă dintr-o sumedenie de „prostii”. îţi baţi capul să le pricepi, că-s inevitabil ale tale şi cu ele mori. şi, cu asta, basta"
Miercuri, aşadar, în Club A. Co memorăm. Până uită şi de noi zeul

'

în direct de la fabrica de literatură

..a fost cam aşa:
intro

Video streaming by Ustream
şi aşa mai departe...


Video streaming by Ustream
oameni frumoşi, mă înclin, cu mâna pe inimă - unde-am strâns ca un harpagon, pentru vremuri mai reci, nepreţuita voastră căldură!

am pescuit şi două grosolănii foarte nostime:
Gelu Diaconu: MGM se redefinește: MugurGrosuMagic
Yigru Zeltil: Grossomodo e un ghid de cum sa-ti faci propriul Mugur Grosu :)

..................................................................
"Fabrica de literatură" m-a invitat la un experiment palpitant: primul talk show literar transmis în direct pe internet şi pe Facebook: FDL live. Sâmbătă, 24 martie, ora 15. Fie că sunteţi în Constanţa, Ciuta, Tel Aviv sau Grise Fiord ne putem întâlni şi flecări live despre Grossomodo, poezie sau creşterea găurilor de vierme de mătase în pâlniile lui Stamate. Îşi ascut deja iataganele Dan Mihuț, Cosmin Perța, Ioana Dunea, Sorin Despot, Cosmin Dragomir, Adrian Diniș și infatigabilul amfitrion Victor Potra. Dar fie pace în lumen!

aşadar, aveţi două opţiuni:
* pe FDL.ro [aflu că doar ce-au fost atacaţi de hackeri, aşa că-i bine că există şi un plan B. sau FB. dacă se repetă figura sâmbătă]
* FDL-live pe Facebook.
Curent să mai fie, restul e poezie

instrumente poeticeşti

"Mi-am petrecut zilele acordându-mi şi dezacordându-mi instrumentul" - Rabindranath Tagore. Anul trecut, directorul-general UNESCO, Irina Bokov salutase, cu aceste cuvinte, Ziua Mondială a Poeziei. Mâine e iarăşi Ziua, dar site-ul ONU nu suflă, încă, nimic despre zaiafetul global instituit acum 13 ani. Poate că anul ăsta poezia i-a prins pe înalţii oficiali cu instrumentul dezacordat. Ori poate ni se comunică astfel că cel mai rafinat şi mai greu instrument poeticesc este liniştea. Cert e că pe-aici poezia n-o să moară de foame taman de ziua ei mondială: doar în capitală i s-au pregătit trei mese festive. La una dintre ele va fi chiar ea cea mâncată de public. La alta, o masă rotundă la care-am fost şi eu invitat, se vor acorda de zor instrumente: „Poezia faţă cu noile media”, cu mondialii Crista Bilciu, Teodor Dună, Mugur Grosu, Iulia Militaru, Livia Roșca, Octavian Soviany, Adrian Suciu, plus galacticii Cosmin Perţa şi Andra Rotaru - moderatori. Mâine, de la ora 15, în Rotonda Muzeului Literaturii Române. Iar de poimâine, iarăşi post...

România, proteXt!

arts in action & out of control, cu Mihnea Blidariu & Mugur Grosu. ...şi [proiecţii cu] Daniel Bălănescu ["The man who had a hammer in his hand" şi tot aşa]. Şi Corina Bernic - maestra de ceremonii. Şi omul cu masca. Şi voi. Protextăm, protextuăm.
Duminică, 18 martie, ora 18 în Club Control [str. Academiei nr. 19]. Mai multe aici.

poejazz. lansare cu cântec

Acum 14 ani, la Muzeul de Artă din Constanţa, Harry Tavitian mi-a oferit cel mai frumos cadou de Crăciun pe care mi l-am imaginat, invitându-mă să particip la Atelierul de improvizaţie nr. 33 "Praznic". Din fericire pentru urechile cuvioasei asistenţe eu nu am cântat, ci am realizat o instalaţie cinetică din câţiva kilometri de sfori şi 1000 de linguri de lemn suspendate deasupra publicului, linguri care, şi datorită unor entuziaşti din public care s-au oferit să mă ajute la păpuşărit, au dansat literalmente în ritmul muzicii. A fost un eveniment de pomină, începând cu aventura achiziţiei tuturor lingurilor de lemn disponibile în oraş, fapt care-a băgat în sperieţi toţi vânzătorii ambulanţi şi mi-a asigurat onoarea de a-l cunoaşte personal pe bulibaşa lor, sau cum s-o fi numind şeful lingurarilor (un om tare de treabă, care mi-a făcut şi-o reducere grasă când i-am explicat că depăşisem dramatic bugetul şi că preţioasele ustensile urmau să servească la hrana sufletului iar nu a burţii) până la iureşul final, când de exaltare am rupt nişte frânghii şi-a început să plouă cu linguri în sală. De-acolo se trage şi lingura care-mi atârnă la gât în fotografia de-alături (şi care apare pe spatele cărţilor mele experimentale din seria zapping). Alături de Harry, în seara aia de pomină au mai cântat Corneliu Stroe (dr), Lucian Ban (p), Vlaicu Golcea (b), A.Ştefănescu (dr) şi Edi Neumann(ts). L-am lăsat la urmă pe Edi pentru că la el doream să ajung: după 14 ani am bucuria să-l reîntâlnesc iar "pe o scenă", graţie editurii Tracus Arte care organizează un eveniment în clubul La Scena, joi, 15 decembrie, de la ora 21: o dublă lansare - cartea lui Radu Ianovi, "dansând cu spatele în întuneric", şi cartea mea, grossomodo, în deschiderea unui recital de poezie şi jazz, în fapt un dialog pe care l-am putea numi poejazz.
PS: O condiţie minimă, la intrare, va fi să prezentaţi una dintre cărţile amintite, ori să o cumpăraţi direct de acolo. Prestăm şi cu sala goală, că doar de bucurie ne întâlnim, dar îmi place să cred că se poate mai mult :)

4+4 lansări la Constanţa

Duminică se împlinesc doi ani de când Marin Mincu a trecut definitiv din miezul realului în cel al literaturii. Moment care trebuia marcat cum se cuvine, cu cărţi: unele sunt lansate anul acesta de autori formaţi în Cenaclul de Marţi (aşa-numitul "Grup de la Constanţa") pe care l-a tutelat de la oarecare distanţă (întâmplător, niciunul nu mai locuieşte, de bună vreme, în vidul ovid), altele îi sunt dedicate direct.:

Sorin Dinco - depresia (Ed. Vinea, 2011)
Grigore Şoitu - Poeme de stânga (Ed. Casa de pariuri literare, 2011)
Mugur Grosu - grossomodo (Ed. Tracus Arte, 2011)
şi romanul postum al lui
George Vasilievici - Viseptol (Ed. Casa de pariuri literare, 2011)
+
Marin Mincu - Polemos. Duelul cu/în idei (Ed. Compania, 2011)
Marin Mincu - Dulce vorbi în somn (Ed. Vinea, 2011)
Ştefania Plopeanu - Dincolo dincoace de poezie (Ed. Vinea, 2011)
Octavian Soviany - Cinci decenii de experimentalism [volumul I: Lirica ultimelor decenii de comunism; volumul al II-lea: Lirica epocii postcomuniste (Ed. Casa de pariuri literare, 2011)]

Un adevărat maraton literar, aşadar; eveniment moderat de Dan Mihuţ şi Mircea Ţuglea: duminică, 4 decembrie ora 4 p.m., în club B!bl!otek - Str. Sarmisegetusa nr. 5 (colţ cu Răscoalei 1907), Constanţa.

a treia mea prima dată

În adolescenţă, singurul om pe care îl frecventam cu real interes era Gili Mocanu. Era o prietenie feroce.  Amândoi ne omoram timpul cu literatura şi grafica,  producţii secrete pentru restul planetei, pe care abia dacă ni le arătam unul altuia. Pe cele sensibile le ascundeam grijulii după dulap ori sub pat, căci ne vizitam cu cartuşul pe ţeavă şi nicio slăbiciune nu scăpa de masacru. Aveam şi un no man's land, pianina din camera mea, singurul loc peste care se lăsa pacea de cum ne-aşezam, o pace frumoasă. Într-una din vizitele noastre „de lucru”, răsfoind cu ochi tulburi ultimele sale lucrări, m-a intrigat hărnicia ridicolă cu care genera, în jurul unei idei subţirele, nesfârşite serii cu variaţii infime: zeci de variaţii infime, din care nu remarcam decât cazna ocnaşului care-o lua iar şi iar de la capăt, fără orizont şi speranţă. Fireşte, n-am ezitat să-i arunc imediat ce gândesc, reproşându-i un anumit vid mental, sărăcia de idei, lenea adăstării în muncă, mizeria autoplagiatului şi capcana propriilor rutine. L-am întrebat, sec, şi dacă nu se plictiseşte cu sine. Ca niciodată, Gili şi-a reprimat prima replică (porumbelul scosese deja picioruşul, i se iţea peste buza de jos) a meditat şi aproape că m-a aprobat când mi-a răspuns inocent: „ştii de ce vor copiii să audă iar şi iar aceeaşi poveste, fără să se plictisească vreodată? Pentru că ei aud de fiecare dată altă poveste.” ...Încă mai meditez la asta.

Aceasta a fost prezentarea textului meu (Strădania) din antologia Prima mea carte, de la Editura Art, din fabuloasa colecţie Prima dată, la care-am fost invitat să contribui a treia oară: după "Prima mea beţie" şi "Prima mea dezamăgire în dragoste", asta a venit cât se poate de... natural, la fel cum alţii au fost invitaţi să dea mărturie despre primul lor porno - volum care se lansează tot azi, după cum spune şi afişul de jos:
la ora 18.00, în podul "al 9-lea cer" din Librăria Bastilia - Piaţa Romană nr. 5.

Câteva cuvinte despre avangardismul domnului Grosu

A fost fain la lansare, cu foarte mulţi oameni dragi, unii veniţi de departe, ca Sorin Dinco şi Ştefan Caraman, alţii evadaţi de la propriile lor lansări - ca Iulian Tănase şi Florin Dumitrescu, alţii direct din copilăria mea, ca genialul meu văr Liviu David, alţii, deşi la mare distanţă, mai prezenţi decât mine, precum Cosmin Perţa - care deşi n-a putut ajunge a ţinut, printr-un text lecturat de Silviu Dancu, să-mi facă o prezentare stânjenitor de elogioasă, pe care însă nu mă sfiesc s-o transcriu mai jos:

Câteva cuvinte despre avangardismul domnului Grosu


Voi spune de la început ce cred, despre ce este vorba în propozițiile care urmează. De fapt voi repeta un lucru pe care l-am mai enunțat cu diverse ocazii publice sau particulare: Mugur Grosu, nu doar poetul Mugur Grosu, ci artistul Mugur Grosu în complexitatea sa, este, în opinia mea, cel mai autentic avangardist al momentului.
Nota bene: nu mă refer la curentul literar, încadrat istoric, al avangardei, ci la avangardism ca stare de spirit, ca stil dacă vreți.
Astfel, domnul Grosu manifestă sistematic sindromuri, mărci ale avangardismului său structural.
Teama cea mai mare a domnului Grosu este aceea de a nu fi original. Domnul Grosu probabil că știe în străfundul creierului dumisale, undeva, că originalitatea este un ideal la fel de greu de atins precum Nirvana, dar nu încetează a scormoni după ea, negând orice ține de orice tip de mimesis și trântind cu tradiția de pământ ori de câte ori i se dă ocazia.
Singurul motiv pentru care domnul Grosu scrie versuri la un nivel al formei scriptice cât de cât regulamentar este acela că, precum orice autor, în străfunduri năzuiește să fie perceput, înțeles și apreciat. Dacă nu l-ar împiedica această ancestrală și profundă prejudecată probabil că domnul Grosu ar scrie într-un limbaj inaccesibil nouă.
Versurile domnului Grosu sunt, precum autorul lor, intransigente. Adică păstrează de la început până la sfârșit o linie lingvistică necoruptă de limbajul comun, o frazare căutat surprinzătoare, o imagerie prolifică și extravagantă. Termenul de imagerie aici este folosit intenționat pentru că imaginația artistică a domnului Grosu este supusă unui proces de performanță, unei mecanici fluide, cu scopul decis de a-și bulversa, de a-și incita lectorul, de a-l provoca să gândească. Poezia domnului Grosu nu este un produs ușor de ingurgitat. Nu este o lectură de duminică, nu o putem savura cum am savura o prăjitură între două jogginguri în parc. Poezia domnului Grosu este însuși joggingul, nu se oferă, ci dimpotrivă se ascunde, obligându-și cititorul la o alergătură intelectuală pe cinste.
Deliciile poeziei domnului Grosu sunt, din nou, asemănătoare cu cele ale joggingului. Necesită efort, dar după lectură ai senzația că respiri altfel, că respiri un aer nou, nepoluat și, mai ales, nestătut. Acest val de prospețime rezidă tocmai din amestecul novator de formă stilistică și substrat ideologic, partizan e drept, dar necorupt de nicio dogmă și de nicio formă de fanatism.
Deducem astfel că domnul Grosu nu lucrează doar cu imaginile, sonoritățile, închipuirile, ci și cu ideile. Că nu este doar ludic, ci și profund. Că nu accesează doar realitatea, ci și irealitatea. Că este polifonic, nu doar la nivel de registre stilistice, ci și la nivelurile de realitate și irealitate pe care le excită. Că nu este doar un DJ, un mixer talentat al tuturor acestor elemente care constituie un univers poetic amalgamat, schizoidal, diform, complex, pregnant, dramatic, ci că este un veritabil compozitor, inventator al elementelor, nu dor regizor al lor.
La o privire de suprafață poezia domnului Grosu poate părea facilă, repetitivă, combinatorică. Nimic mai fals. Acesta este doar unul dintre procedeele de seducție ale autorului, el păcălindu-și victima cu orizontul unei lecturi reconfortante și facile. Farsă şi glumă. Dar dincolo de jocurile de limbaj și înscenările parodice ale domnului Grosu se deschide o câmpie a grotescului și a tragicului cu nimic deosebită de esența tragică a existenței în sine.
Criticul Radu Săplăcan îmi spunea la un moment dat, în mare secret, o propoziție cu aură mistică. Ea nu poate fi probată științific dar Radu Săplăcan credea în ea și, mai târziu, am ajuns să cred și eu. Propoziția este următoarea: „Poezia autentică seamănă cu autorul ei. O poezie care nu seamănă cu autorul ei este contrafăcută”.
Poezia lui Mugur Grosu seamănă enorm de tare cu autorul ei. Este un indiciu al autenticităţii pe care, cum spuneam, nu-l pot proba, decât intuitiv, însă mie îmi este suficient.
Tonică, ludică, acidă, nepărtinitoare, provocatoare, exuberantă, inteligentă, spectaculoasă, excentrică, analitică, critică, sclipitoare, profundă, poezia lui Mugur Grosu este una de referinţă în actualul spaţiu liric contemporan.
Mugur Grosu împărtăşeşte însă cu devotament soarta avangardismului în genere. Prin urmare poezia sa nu a fost, nu este şi nici nu e de sperat să fie în curând recunoscută la adevărata ei valoare. Mugur Grosu nu a fost, din câte ştiu eu, văzut mereu ca o ciudăţenie. Cu foarte multe calităţi, e drept, dar o ciudăţenie care nu serveşte niciunui ism, niciunui curent, niciunei bisericuţe. Mugur Grosu a fost ferit de catalogările abuzive ale criticii tinere şi bătrâne deopotrivă şi nu a fost înregimentat fără de voia sa niciunei formule poetice funcţionale a vremii. A fost, pe cât se poate, ocolit şi respectat ca mâţa neagră. Nu se ştie ce se poate face cu el, ca să nu mai spun că e al naibii de greu de scris despre el pentru că, dom-le, nu e nici limpede cu totul ce urmăreşte acest individ obscur, dar nici ermetic cu totul nu e. E o struţocămilă acest Mugur Grosu pe care nu putem nici să-l excludem din peisaj pentru că e original şi autentic, dar nici nu putem să-l eroificăm pentru că nu este subscris cu totul viziunii estetice contemporane. Prin urmare îl ţinem la periferie şi sperăm să nu ne facă probleme. Cam asta este atitudinea, iar avantajul ei este, pe de o parte acela că îl menţine pe autor într-o zonă liberă de infatuare şi aere urât mirositoare, spre deosebire de confraţii poeţi artişti vizionari şi profetici, şi pe de altă parte acela că reclamă o reacţie justiţionară de la generaţiile viitoare care, sunt convins, vor descoperi poezia lui Mugur Grosu cu aceleaşi satisfacţii cu care am descoperit-o noi pe aceea a lui Gherasim Luca şi îi vor acorda atenţia care i se cuvine.
Cât despre mine, iertaţi-mă, vă rog, că v-am ţinut atât, dar, vorba domnului Creangă, „am scris lung pentru că nu am avut vreme a scrie scurt”.

Cosmin Perţa

ps. V-am promis că revin: duminică, de la ora 21, în clubul La Scena - mai exact, la Teatrul Arca (din pod) al cărui co-fondator sunt - editura Tracus Arte organizează, ca after-party, un maraton de poezie, jazz şi alte minuni cu cei 16 poeţi lansaţi la târgul de carte. Hai!