Lacrimi şi Sfinţi. de Silviu Dancu

Silviu Dancu a scris un text genial despre seara din 15 ianuarie 2011. Era vocea care lipsea din acest film - pe care, într-un fel, l-am făcut împreună, alături de Gilda, a cărei legitimaţie de presă ne-a ferit, în câteva rânduri, de bastoane şi alte belele. O voce de anvergura Orianei Fallaci. Mă înclin.


Lacrimi şi sfinţi
de Silviu Dancu

Şi am fost în stradă şi la ieşirea din metrou, la Unirii, te învăluia deja o încordare ciudată, care plutea în aer, şi se agăţa de lumina felinarelor şi de cea din ochii oamenilor, şi tensiunea aia era aşa, ca mârâitul surd al unui câine care îţi simte piciorul prea aproape, şi am luat-o pe lângă Hanul lui Manuc, şi în piaţa din spate am observat maşinile Poliţiei locale, şi erau trei la număr, şi erau parcate tăcut, pânditoare, lângă o clădire aflată în renovare, şi nu departe de ele era amprenta, de curând reconstituită, a fostei biserici Sfântul Anton al Puşcăriei, demolată în vremea comunismului, şi am luat-o pe strada Şepcari, şi era pe-acolo şi poate mai e încă, un local care se numeşte Lacrimi şi sfinţi, şi da, m-am gândit eu, pe străzi erau şi lacrimi, şi sigur erau şi sfinţi, şi asta, da, de ambele părţi, şi de partea fularelor ridicate peste nas, dar şi de partea căştilor lucioase, şi am ieşit în bulevardul Brătianu şi deodată, foarte deodată şi de imediat, neaşteptat ca un tunet fără vreun fulger care să-l anunţe, am auzit glasul mulţimii, şi am simţit freamătul ei, şi frisonul acela plin de surescitare, şi am văzut puhoi de oameni care fugeau înspre mine, şi m-am simţit deodată, foarte deodată, cuprins de nevoia de a fugi şi eu cu ei, şi asta deşi abia venisem, şi era o nevoie imperioasă, ca un ţipăt, şi era ca şi cum fuga lor era şi a mea, şi ca şi cum fugeam deja prin fuga lor, şi ca şi cum îmi fugeau cu toţii prin vene, şi n-am fugit, şi m-am lipit de un perete, fugind în nemişcarea mea, şi am stat acolo ţintuit de curiozitatea de a vedea, şi ce să văd? Şi am văzut jandarmii, cu căşti, cu scuturi şi cu genunchiere, şi păreau un zid negru care se prăvălea peste oameni coloraţi. Şi s-au oprit ceva mai încolo, fără a-i ajunge pe fugari, şi fără ca măcar să încerce să-i ajungă, şi s-au retras în ordine şi imediat au fost urmaţi de cei care mai înainte fugiseră şi care acum fluierau, huiduiau şi aruncau cu pietre cubice smulse din pavajul vechilor străzi abia renovate, şi am simţit deodată că-mi pare rău, căci îmi plăcea că, în sfârşit, se renovase, şi m-am simţit şi recunoscător că, totuşi, nu luaseră prea multe pietre din pavaj, şi că nu era nimic care să nu poată fi reparat în câteva ceasuri de lucru, şi mă miram de ce-mi trece prin cap, şi mă gândeam că eram ca fata aceea care, pe când făcea dragoste, încerca pe nevăzute să netezească cearşaful, fără să fie observată de iubitul ei care o avea, chiar atunci, între cutele vinovate, şi ştiam asta chiar de la ea, şi mi-am zis că-s idiot, şi că ce naiba am de mă gândesc la lucruri de genul ăsta, şi că ce au de-a face sexul şi dragostea cu strada şi cu pietrele, şi m-am gândit că poate au de-a face, şi că, cine ştie, poate că nimerisem între cutele unei iubiri pasionale, violente, şi am înaintat spre Lipscani, şi atunci jandarmii au atacat din nou, şi de data asta au intrat şi pe trotuar, şi am văzut un jandarm alergând un tânăr care aruncase cu pietre, şi jandarmul era puternic şi înalt, şi avea şi scut şi cască şi baston şi platoşă neagră, şi tânărul era slab şi îmbrăcat destul de subţire şi l-am văzut pe băiat lovit cu bastonul de cauciuc, şi era doar la vreo cinci metri în faţa mea, şi l-am văzut prăbuşindu-se, şi am văzut bastonul cum cade asupra lui rapid, îndesat, în mişcări fără ezitare, antrenate în luni sau în ani de exerciţii, evitând zonele vitale, dar provocând dureri maxime, o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, şi asta extrem de repede, şi am crezut că băiatul nu se va mai ridica, şi că eu, de exemplu, nu m-aş mai fi ridicat, şi, uluitor, s-a ridicat şi, uluitor, vorbea, şi, uluitor, protesta în continuare, şi am văzut că pentru asta trebuia să-şi ridice privirea spre înălţimea căştii, şi am văzut ridicându-se, o dată cu privirea, şi piciorul masiv al jandarmului, şi acum erau acestea două, privirea băiatului şi piciorul bărbatului, într-o sincronizare de-o clipă, care ar fi putut fi chiar frumoasă, şi, iată, lumea dansa, şi am văzut cum piciorul a izbit puternic în trupul tânărului, şi am văzut că, totuşi, nu l-a lovit în faţa ridicată spre plasticul dur care acoperea chipul jandarmului şi în care se reflecta chipul tânărului, şi mă gândeam că, ce chestie, tânărul era lovit cu piciorul de cineva care-i întorcea chipul, şi de fapt nici nu mă gândeam la asta atunci, cum naiba să mă gândesc, nici nu puteam, eram doar încremenit cu totul, cu trup, cu privire şi cu gânduri, şi inima îmi bătea nebuneşte, şi abia acum stau şi mă gândesc la toate astea, dar ştiu că, totuşi, mă întrebam de ce, de ce nu l-a lovit în faţă, şi că m-am bucurat că nu a făcut-o, şi că aşteptam să-mi vină rândul să-mi ridic privirea, şi tot abia acum mă gândesc că era un fel de dans ciudat, şi că nici nu trebuia să mă tem că voi fi trecut cu vederea, şi asta doar pentru că nici eu nu treceam cu vederea, şi asta doar pentru că eram acolo, tăcut, şi fără vreo piatră în mână, la doar cinci metri, şi asta pentru că nu puteam fugi fără să stau, şi nici să stau fără să fug, şi în faţa mea cu un pas era cineva care filma şi asta a contat, se pare, şi uite-aşa, nu am mai dansat. Şi vedeam mulţimea, împinsă spre Piaţa Unirii, mulţimea din care tocmai făcusem parte, şi vedeam pietre şi sticle zburând spre jandarmi, şi, deci, şi înspre mine, şi îmi ziceam că, ce ciudat, eu nu sunt de partea nimănui şi că, în acelaşi timp, sunt de ambele părţi, şi că asta nu e normal, nu-i aşa?, dar şi că, la o adică, de ce nu ar fi normal? Şi am văzut poliţia locală făcând cordon la intrare în Lipscani, şi aveai voie să intri pe stradă, şi nu mai aveai voie să te întorci în bulevard, şi a fost un moment de calm, şi m-am folosit de ea privind, peste drum, la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou şi la tramvaiul care întorcea spre Calea Moşilor, ca şi cum nu se întâmpla nimic, lăsând nişte oameni şi luând nişte oameni, şi m-am gândit la prietenul meu care e preot acolo, la biserică, adică, şi nu la tramvai, şi mi-a trecut prin cap că tramvaiul acela, 21 pe numărul lui, e aşa, prins într-un fel de veşnică Vinerea Mare, înconjurând biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, zi de zi, ca într-un fel de Prohod pentru fosta biserica Sfânta Vineri, demolată cu 25 de ani în urmă. Un tramvai bizar, care nu ajunge niciodată să prindă Învierea. Şi am început să plâng, şi nu numai eu, ci şi ceilalţi, toţi, şi cei cu pietre şi cei fără pietre, şi cei care scandau şi cei care tăceau, şi plângeam cu toţii, şi înjuram cu toţii, şi scuipam cu toţii şi era fum iute care ne intra în ochi, în nas, în gură, arzându-ne buzele şi gâtlejurile, şi, da, erau lacrimi adevărate, şi, da, erau sfinţi adevăraţi, erau sfinţii gheorghe, şi sfinţii vineri, şi sfinţii sâmbătă şi duminică, şi ne-am acoperit feţele cu fularele, şi deodată, ca printr-un miracol, am semănat cu toţii între noi, şi cei cu pietre şi cei fără pietre, şi cei care scandau şi cei care tăceau, şi eram cu toţii chipuri reduse la ochi înlăcrimaţi şi înroşiţi, şi numai jandarmii nu plângeau, şi atunci am ştiut de partea cui sunt. Şi n-am plecat. Şi am pornit în sens opus, spre Piaţa Universităţii, furişându-ne pe lângă ziduri, prim fum şi bubuituri şi strigăte, ca nişte câini comunitari pe sub privirile hingherilor, şi am văzut cu uimire, dar şi cu bucurie, că magazinele, restaurantele şi barurile erau încă deschise, ca şi cum nimic nu se întâmpla, şi am văzut oameni mâncând şi bând, şi privind spre noi, cei de pe stradă, prin ecranul vitrinelor, şi da, mă gândeam că aşa e bine, şi că aşa se şi cuvine să fie, şi că oraşul nu trebuie să se închidă vreodată în faţa vreunei revoluţii, şi că luminile lui trebuie să ardă, şi că berea lui trebuie să ne spele gâtlejurile de fum, şi că trebuie să fie întotdeauna mese disponibile, libere, pe care şi fulare şi căşti deopotrivă să poată fi aşezate, unele lângă altele, la final de revoluţie sau, cel puţin, în pauzele acesteia. Şi muzica din localuri se amesteca cu bubuitul petardelor, şi cu foşnetul ca de şarpe al fumigenelor şi al lacrimogenelor lansate, şi uneori era bizar de frumos, căci explodau în mii de scântei, şi chiar şi mulţimea râdea pe sub fulare şi aclama, şi unii ziceau că hei, revelionul a trecut!, şi cineva şi-a amintit că era chiar ziua lui Eminescu, şi eu încercam să nu mă pierd de prietenul meu care filma şi de soţia lui, mereu în faţa noastră, hotărâtă, micuţă şi puternică în pantalonii ei camuflaţi şi cu geanta camerei de filmat pe umăr, bodogănindu-ne că ne mişcăm prea încet şi că ne e prea frică, şi că parcă a ieşit la revoluţie cu mama şi cu tata, şi chiar aşa era, noi, adică el şi cu mine eram mai prevăzători, şi el mai avea şi grija aparatului de filmat, şi a soţiei lui îndrăzneţe, şi mai trebuia să şi filmeze, şi, în plus, poate că tocmai din cauza testosteronului, noi, adică el şi cu mine, câini cu colţi mai tociţi, ştiam durerea muşcăturilor de pe maidane, şi o ştiam cu înţelepciunea dulăului care, în timp, a înţeles cât de inutil e să încerci să muşti din roata unei maşini în mişcare, şi uite-aşa nu resimţeam prea tare ruşinea de a fi întrecuţi de pasul ei aproape felin. Şi am călcat peste cuvântul LIBERTATE, scris cu negru, pe asfalt, de un tânăr, şi mirosul de spray era altfel decât cel al gazelor lacrimogene şi al fumului de petarde, dar şi al tarabelor şi al băncilor arse. Şi eram, laolaltă, şi ultraşi şi intelectuali, şi studenţi, şi şomeri, şi salariaţi, şi tineri, şi oameni trecuţi de-a doua vârstă, şi băieţi şi fete, şi familişti şi nefamilişti, şi oameni care strigau şi oameni care filmau sau pozau, şi oameni care vorbeau urât şi oameni care vorbeau calm sau tăceau sau doar priveau, şi am văzut şi doi francezi, şi ea era îmbrăcată frumos şi avea o piatră în mână. Şi era şi bătrânul acela de pe trotuar, aflat mereu în acelaşi loc, peste drum de Sfântul Gheorghe Nou, şi sub privirile căruia fluxul şi refluxul tumultos şi nebunesc al străzii pendula ca pe buza unei plaje numai a lui, şi îi agasa pe toţi cei care filmau cu dorinţa sa de a da un interviu, doar pentru a cere după aceea bani de o bere, şi care-şi spunea, formalist şi corect, numele şi prenumele, şi având de fiecare dată aceeaşi opinie. Şi era aceeaşi opinie pe care, aşezat pe bordură, ca într-o doară, şi imun la orice fel de gaz, îl răcnea profetic şi sfânt, şi răguşit şi fără de mânie, tinerilor ultraşi, huligani, golani sau cum li s-a mai spus şi cum li se mai spune, şi cum poate că şi sunt, cine mai ştie, noi toţi aveam fulare, şi care smulgeau gardurile din mijlocul bulevardului pentru a construi baricade: „Sunteţi nişte proşti, băăăăăi, nu Băsescu trebuie să cadă, ci sistemul, băăăi! Că dacă pică Băsescu, vine Blaga! Şi mai stricaţi şi strada degeaba, proştii dracului!” Şi nimeni nu se lua de el. Şi mă gândeam la cum sună asta, că vine Blaga, de ziua lui Eminescu! Şi am plâns mult şi des în seara aceea, şi ne repezeam mereu spre străduţe sau mai degrabă spre scările blocurilor, şi mai toate intrările aveau interfon, şi numai câteva nu aveau, şi într-una dintre acestea un bărbat a intrat ca să vomite, şi mi s-a părut straniu, pentru că era acolo şi un cabinet stomatologic, şi în altă scară paznicul ne-a deschis uşa, apăsând butonul, şi ne-a tratat frumos, şi ne privea cu drag, şi mie mi s-a făcut oarecum ruşine, şi nu înţelegeam de ce m-ar privi astfel, căci nici nu strigam şi nici nu dădeam cu pietre, şi nici nu-mi venea s-o fac, şi mă tot întrebam că, de fapt, ce fac eu acolo, cu inima bubuind şi cu nasul, ochii şi buzele arse, şi că de ce ar conta simplul fapt că sunt acolo, chiar acolo, în scara aceea de bloc, şi cu nişte necunoscuţi şi cu soţia prietenului, de care ne pierduserăm deja, şi dacă tot nu dau cu pietre şi nici nu strig, şi nici nu dau foc, şi nici nu am uniformă, şi nici cască lucioasă. Şi nu mi-a venit nici un răspuns, şi mi-am zis că nici câinele ăla care alerga dezorientat, în cercuri, căutând aer sub fumul iute al lacrimogenelor, cu botul lipit de asfalt, că nici el nu ştia de ce este acolo, şi că asta nu-l făcea să fie mai puţin câine decât era înainte, când aerul era aer, şi că, totuşi, el tot mai căuta să respire, spre deosebire de porumbelul acela alb, care murise frumos, aproape cu blândeţe, pe undeva, pe lângă Biserica Rusă, strivit de cerul care coborâse mult prea mult sub fum. Şi mă gândeam că, ce chestie, se pare că nu poţi face revoluţii sau proteste în Bucureşti, fără să fii pe lângă vreo biserică sau pe lângă vreun câine, şi că treaba asta, cu porumbelul alb şi cu bisericile o avea vreun sens, şi că atunci, poate că şi faptul că eram eu acolo o avea vreun sens, şi chiar dacă nu ar avea, asta nu m-ar face să fiu mai puţin acolo decât alţii, ca şi câinele cu nasul în asfalt, şi aşa că am zâmbit şi eu paznicului care mă privea cu drag, şi asta deşi ştiam că nu-mi zâmbea mie, ci celui care credea el că sunt. Şi apoi ne-am regăsit cu prietenul meu şi soţul ei, şi am mers iarăşi spre Unirii, şi am luat-o pe străduţele oraşului vechi, şi lumea juca Darts în localuri, şi vedeam din mers vârfurile mici ale proiectilelor înfingându-se în ţintă şi m-am gândit că este o armă străveche, folosită încă dinainte de apariţia primelor cărămizi, şi a primelor străzi şi a primelor guverne ale lumii şi ale istoriei, şi că, iată, luptătorii sunt peste tot, şi că toţi suntem luptători, şi că totul este doar joc şi luptă, şi că asta se vede în fiecare joc şi în fiecare flirt, şi în fiecare noapte de dragoste, şi că doar se întâmpla că în seara aceea jocul nostru era mai mare şi mai tare, şi am ajuns în Piaţa Unirii, atraşi de focurile aprinse de protestatari, şi ne-am apropiat de unul dintre rugurile aprinse, şi eram circumspecţi şi încordaţi, tresărind la orice pocnet, şi animalul din noi şovăia fascinat, şi am avut impreasia că noi, cei mulţi şi împrăştiaţi şi iar adunaţi, şi diferiţi şi asemănători, suntem legaţi între noi prin fularele colorate, şi că toate fularele alea deseneau pe feţele noastre rânjete de animal. Şi eram hiene, şi eram zebre, şi eram bivoli, şi eram şacali, şi eram iepuri, şi eram antilope, şi eram căprioare, şi eram lemurieni. Şi piaţa se transformase într-o savană, şi parcul anemic din Piaţa Unirii se transformase într-o junglă neagră, şi din desişul ei străluceau înspre noi, în albastru şi în roşu, privirile leilor care îşi apărau teritoriul. Şi li se auzea gâfâitul. Şi noi urlam, şi răgeam, şi chiţăiam, şi mugeam, şi chelălăiam, şi încercam şi eu să fac ori asta, ori ailaltă, dar nu puteam, pur şi simplu nu puteam, şi nici acum nu ştiu de ce, şi poate de aceea, când leii cei negri au ieşit din desiş, şi au atacat în forţă, şi au împrăştiat mulţimea, şi eu am nimerit într-un zid, ei bine, poate de aceea, pentru că nu puteam face nimic, la mine au venit, şi Doamne Dumnezeule care, ha, erai chiar după colţ, ascuns în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, zisă şi Sfântul Ioan cel Nou, că ce spuneam mai devreme, peste tot era o biserică, şi era şi Domniţa Bălaşa la dreapta, şi era şi Patriarhia în faţă, şi, mai încolo şi mai la stânga, era şi Radu Vodă, şi era şi Sfântul Anton în spate, şi iată, până şi Tu erai după blocuri şi după clădiri, şi până şi Tu ai găsit o cale să scapi în spatele lor de furia leilor, şi numai eu m-am lipit de un zid, şi, uite, o să cad între bisericile Tale, aşa că hai, fă ceva! Şi ce repede se apropiau, şi mai ales ăla din stânga, şi ce urât mă privea, şi chiar am avut timp să îmi fac impresii, şi ce ciudată e treaba asta, şi anume cât de repede şi de mult poate omul sau animalul gândi şi vedea într-un timp atât de scurt, şi am avut impresia că e beat sau drogat sau doar plin de furie, şi am avut timp să hotărăsc că, până la urmă, nu e nici o diferenţă între toate astea, şi în spatele lor era focul care ardea aşa de frumos şi de auriu, şi tot nu era la fel de frumos precum era căciula aia, cu urechi, din puf alb, strălucind ca o aură, plină de lumina macaralelor de la parcarea subterană aflată în construcţie, de la Universitate, căciula purtată de fata care râdea şi se iubea şi se rotea ca-ntr-un film rusesc cu iubitul ei, sub bubuituri şi în fum, şi mă gândeam că ar fi bine să am imaginea asta în capul peste care o să cadă bastonul. Şi leii alergau spre mine umăr la umăr, şi eu eram umăr la umăr cu un zid străin, şi ştiam că e prea târziu să mai încerc să fug, şi că m-ar fi lovit din spate, şi nu vroiam asta, şi privirea lor era ca o linie neclară sub geamuri aburite de respiraţie fierbinte şi de scuipat şi el, cel drogat, sau beat, sau furios, m-a întrebat cu o voce ca un geamăt dacă „asta e democraţia care o vreţi, băăăăă? asta e democraţia care o vrei?”, şi deşi îmi venea tâmpeşte să-l corectez, haha, da, oricât de improbabil sună, aş fi vrut să-i spun că acuză fără să cunoască acuzativul, şi mi se părea chiar o glumă bună, şi n-am făcut-o, şi am ridicat braţele între biserici şi am zis Nu! Nu! Nuuuu!, şi nu ştiu dacă i-am răspuns întrebării sau doar intenţiei lui. Şi totul s-a întâmplat foarte repede, şi poate fularul meu rânjea mai inocent, şi poate Tu, Dumnezeule pitit după blocuri, ai făcut ceva, ai luat braţul colegului său şi i l-ai pus pe bastonul ridicat. Şi i-ai trimis în altă parte. Şi am rămas acolo câteva secunde, tremurând, şi apoi am fugit pe o străduţă, şi apoi mi-am dat seama că m-am pierdut de prietenul meu şi de soţia lui, şi că eram ca acel câine care mergea în cercuri, şi că nici el nu lătra şi nici nu chelălăia în vreun fel. Şi mi-am căutat prietenii ca pe nişte stăpâni, şi i-am găsit. Şi toată seara a fost cam la fel, oră după oră după oră, şi am văzut oameni bătuţi şi ambulanţe aplaudate...

Şi au învins leii. Şi, iată, stăteau singuri, rămaşi stăpânii incontestabili ai savanei, şi pe căştile lor străluceau firmele luminoase ale oraşului şi pâlpâirile girofarelor, şi focurile stinse de pompieri, şi mă aşteptam să aud în noapte răgetul adânc al victoriei, şi nu s-a auzit, şi cred că şi ei, leii, ştiau că, deşi au învins, simplul fapt că a trebuit să lupte a fost un fel de înfrângere. Şi în mod ciudat, simţeam cum întrebările mele de până atunci capătă deodată un fel de răspuns. Şi fumul se împrăştia încet, şi noi, cei câţiva rămaşi ne-am dat fularele jos şi am redevenit oameni. Şi m-am dus în mijlocul bulevardului să privesc. Şi ce să văd? Şi am văzut asfaltul ud de la apa pompierilor şi a jandarmilor, ud de la lacrimi şi de la flegme, şi de la vomă. Şi am văzut maşinile curăţând centrul oraşului de bolovani şi de cioburile vitrinelor şi ale sticlelor sparte, şi de chioşcurile strivite, ca şi cum l-ar fi curăţat de fecalele animalelor. Şi dinspre un grup de jandarmi s-a desprins unul, doar unul, şi a venit spre noi, spre mine şi spre soţia prietenului meu, aflată lângă mine, şi arăta precum un cyborg din filme, şi nu-i vedeam faţa căci era cu spatele la lumină, la lumina reclamelor, şi îmi vedeam doar propriul chip în geamul căştii lui, şi am tras din ţigară suflând fumul spre imaginea mea aplicată pe trupul care nu era al meu, şi s-a oprit în stânga mea, şi după o secundă de şovăire şi-a ridicat viziera şi a redevenit om. Şi era un chip rotofei şi de treabă, şi care a clipit şovăitor, şi a murmurat cumva timid: „A fost o nebunie azi, nu?” Şi mie mi-a venit să râd, un fel de râs dement, să râd cât n-am urlat toată seara, şi să-l lovesc în faţă cu râsul meu ca şi cum l-aş fi lovit cu o piatră. Şi, totuşi, avea dreptate, şi nu râzi în faţa omului care are dreptate, aşa că nu am râs, şi doar am zâmbit, şi i-am zis „A fost!” Şi apoi a mai venit un jandarm, înalt şi slab, şi şi-a ridicat viziera, şi am văzut un chip cu un zâmbet vesel şi tânăr. Şi mi se părea că era ca într-o farsă, şi nu-mi venea să cred ce se întâmplă, şi-mi venea să le zic, bun, şi acum ce facem, bem o bere? Şi era ca şi cum toţi eram oameni de treabă şi poate chiar eram toţi oameni, câini, sfinţi, şi poate că doar am jucat un rol, şi acum urma să mergem acasă sau la un bar, mulţumiţi de cum ne ieşise. Şi s-a apropiat şi al treilea, şi era deja cam bizară treaba, şi se purtau precum câinii de pe stradă care, dacă te văd că-l mângâi pe unul dintre ei, vin toţi şi dau din coadă, şi uite, chiar aşa era, şi ei erau câini ca şi mine, şi oameni ca şi mine. Şi cel de-al treilea le-a cerut celorlalţi doi o ţigară, şi nu aveau, şi i-am dat eu, şi mi-a zis mândru că nu vrea brichetă, că foc are şi el, şi eu ştiam asta, şi anume că ei toţi aveau foc. Şi au spus că au mari probleme cu ultraşii, şi eu le-am spus că nu au fost numai ultraşi, şi că au fost şi zebre, şi căprioare, şi tauri, şi ei au recunoscut şi au spus că nu pot face mereu diferenţa, şi că, pentru ei, fularele sunt la fel, şi că sunt la ordin, şi că poate unii dintre protestatari erau plătiţi să fie violenţi, şi poate şi cu 50 de lei pe oră, şi că ei nu câştigă atâta şi că sigur nici noi, şi noi le-am spus că între animalele serii erau multe, multe de tot dintre cele care au zbierat şi chiţăit, şi mugit, şi chelălăit inclusiv pentru acest fapt nedrept. Şi au zâmbit încurcaţi. Şi îi priveam şi-mi plăcea să cred că, în sfârşit, şi ei, ca şi mine, se întreabă: eu de partea cui sunt? Şi nu i-am întrebat dacă se întreabă. Şi au fost chemaţi la camioane, şi au plecat, şi am mai rămas câteva secunde să-mi termin ţigara în mijlocul maşinilor şi a omenilor care curăţau scena. Şi apoi şi eu, şi prietenul meu, şi soţia lui am plecat spre casă.

Şi nu am mai fugit, şi doar am mers, încet, agale, aşa...
...ca şi cum am fi rămas.

5 zile pe minut

Întrerup nepreţuita pace care s-a aşternut peste acest loc cu aşa de mari sacrificii pentru că vreau să fac un anunţ. De fapt un laudatio, o chestie tare grea, aşa că nu va dura prea mult, că la asta nu m-am priceput niciodată: acum câţiva ani am fost invitat să-i fac un laudatio lui Harry Tavitian, primise un premiu în Constanţa şi eu trebuia să urc pe scena de la Fantasio, să îl prezint, să atrag atenţia asupra finei ţesături invizibile care descrie deja în jurul lui o statuie, să dau tonul la aplauze, cum ar veni. Şi-aveam inima plină să torn din ea săptămâni, nu mi-am făcut griji, n-am pregătit nimic înainte, dar când am urcat pe scenă şi m-am auzit vorbind m-a apucat groaza, făceam volute tot mai largi, divagam în asemenea hal de parcă doream să îl protejez ca pe ultimul teritoriu virgin al planetei, să nu dea năvală turiştii să-l strice, ca şi cum misiunea mea ar fi fost să-i duc pe tot felul de piste false, îmi amintesc că ajunsesem la ciocanul din Gheaţa lui Sorokin când m-am decis să pun punct, nici azi nu ştiu ce-au înţeles ăia, că de aplaudat oricum veniseră să aplaude, mai nou şi la înmormântări se aplaudă, ar fi o chestie ca la sindrofii culturale să venim şi noi cu claxoane, să claxonăm lung, ca la nunţi şi înmormântări şi atât. Şi uite ce doream să vă spun: mi-a plăcut foarte mult o carte - pe care, ruşinos lucru, am primit-o cadou, probabil că altfel nu ne-am fi întâlnit niciodată, nu ştiam nimic despre autorul ei şi probabil mai sunt destui în aceeaşi situaţie, mai puţin partea cu cadoul, aşa că trebuie cumva să afle de ea, cineva trebuie să o laude destul de convingător, să dea tonul la aplauze. E cartea unui povestitor înnăscut, cum rar ţi-e dat să întâlneşti printre scriitorii noştri, printre care afli orice, de la genialoizi, trimbulinzi, ventriloci şi contorsionişti până la dresori de pixeli şi doctoranzi în înghiţirea de săbii, dar greu dai de unul care să ştie, pur şi simplu, să povestească. E vorba de cartea 5 minute pe zi, de Lavinia Branişte. Deşi, la cât de dens e volumul, eu l-aş numi, mai degrabă, 5 zile pe minut. N-o să vă plictisesc cu observaţii savante sau gâdilături livreşti (îmi fluturau prin minte texte gen "un nou teritoriu de fragilitate") dar, dacă tot am adus vorba de parastase culturaliceşti permiteţi-mi să-mi imaginez că locul ei de veci s-ar afla pe o alee învecinată cu Oriana Fallaci, J.D. Salinger, Jim Jarmush şi inegalabilul Hodoronc Tronc. Şi-acum spoiler alert:

"Ajunsesem deja la jumătatea parcului când mi-am dat seama că mergeam pe iarbă. Picioarele mi-au devenit dintr-odată grele. Undeva, mi-am zis, poate chiar foarte aproape de mine, sunt oameni care ştiu exact cât la sută din univers poate distruge la un pas un pantof mărimea 38. N-am lăsat urme. Când am ridicat călcâiul să pornesc, firele de iarbă de sub talpă s-au îndreptat la loc." [E o pasăre, e un avion, e Superman / 5  minute pe zi, Casa de pariuri literare, 2011]

Impresionanta buclă neîntoarsă pe bigudiu

Scriam aici prin gerar că cel mai risipitor dintre chiustengeni, Sorin Dinco are în pregătire un nou volum pe care speram să-l pot pipăi anul ăsta. A doua sa carte, Hotel Chiustenge, apăruse la nouă ani de la debut. La cum îl cunosc, Sorin avea toate şansele să mai aştepte-un deceniu să vadă iar lumina tiparului. Am nepreţuita bucurie să vă anunţ că volumul va ieşi în curând: chiar eu i-am făcut coperta! Nu se cade să divulg alte lucruri din bucătărie, însă vă pot oferi aici un aperitiv; ba chiar două, să fie masa plină până vine friptura:

Sorin Dinco:
Impresionanta buclă neîntoarsă pe bigudiu

sunt un om uman

manualul meu de utilizare conţine capitolul în care
am un volan în cap şi toate pedalele

mă ambalez, frânez, socializez

sunt eu
deschide-mi capota
uită-te-n sufletul meu

cât dai


Viermele

un vierme păros vine în noapte
face vraişte visul
suge transpiraţia din pijama
pleacă

şobolanul cu sânge pe tălpi
doarme
între noapte şi somn

viermele păros face ochii mari
deschide şi ronţăie
pâinea pieptului şi a braţelor

din vis urcă o durere de măsele

pe marginea patului. vreo patru dimineaţa. ziua se înghesuie în orizont. o să fie o răbufnire, ceva. spre frigider, drumul e scurt. apa. doi câini, sub bloc, se miros sub coadă. unul e de acelaşi sex cu celălalt - n-are cum să fie altfel. apoi, un liliac rătăcit se izbeşte în plasa de ţînţari. chiţăie. mă sperii şi închid frigiderul. e cald. văd icoana şi îmi fac o cruce, două, trei. mă rog pentru ai mei. eu nu merit. ce nenorocire din sufletul ăsta păcătos poate să producă un aşa vis? un astfel de coşmar?

hristos din icoană e grav, n-are mina că ar vrea să dea vreun răspuns. undeva, le-a dat pe toate. caută-le, dacă ai chef.

nu, asta nu se împacă cu ţigara din bucătărie. deschid plasa de ţânţari şi expir fumul. dunga cenuşie se duce ca un animal eliberat în coama plopului. e şi un tei acolo.

sînt multe în jurul tău. atît de multe, încît doar tu eşti în plus. te arunci?
nu, nu astăzi. sînt curios unde duce coşmarul, viermele păros.
dup-aia, fie ce-o fi

ţigara îmi face rău. apa.
apa îmi face rău. să dorm.
să dorm îmi face rău.
stau de veghe. văd totul clar. cînd vezi totul clar vezi de fapt nimicul
un fel de copil rău care rîde după ce a spart ceva
să-l iertam
da
să-l creştem
da
să-l uităm
da

somnul nu vine, iertarea nu vine, uitarea nici ea
copilul creşte

mă ridic din pat şi merg iar la fereastră
doi câini se ling sub coadă. nu mai e întuneric şi te văd, simţeau ei că sînt priviţi

se uită la tine
te uiţi la ei

draci!
m-au văzut, nu mai e nimic de ascuns"

Bunicuţo, de ce ai ochii aşa de mari? -Pentru că a venit Apocalipsa!

Cam aşa ar suna un tagline pentru romanul "Voia" al debutantului Cosmin Cârciova. Tagline avem, roman este, tabacioc este, vodchi ar fi destulă, prostie câtă pohtim, lăutari s-ar găsi, dar editurile nu deschid încă porţile, nici măcar nu răspund la esemes sau imeil, cel puţin nu înainte de Nobel. Aşa că şi debutul se-amână. Poate după Apocalipsă!
Ceva tot se-ntâmplă: Octavian Soviany, la fel de entuziast ca şi mine în faţa cauzelor pierdute, l-a convocat pe Cosmin la sfârtecarea textelor în Cenaclul Marin Mincu. E un debut şi ăsta. Azi, de la 17.30 Miercuri, 16 februarie, la Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu. [Mă bucur că a fost bine primit!]

Dar gata cu vorbăria, iată nişte fragmente din voiosul roman:

"[...]I-am promis părintelui că voi monta uşi altarului şi chiar asta am făcut. Ivenia s-a ofticat cumplit. Pe tot parcursul lucrării m-a disperat cu tot soiul de poveşti aberante. Una dintre ele suna cam aşa:
- Am un milion de dolari la bancă. Într-o zi voi deschide cu ajutorul lor un parc de distracţii pentru oameni fără simţu’ umorului. Oameni încruntaţi se vor da în carusel iar alţi oameni bucuroşi îi vor privi pe oamenii încruntaţi şi se vor distra privindu-le ridurile de pe frunte. Iar alţi oameni trişti se vor întrista şi mai tare, privind oamenii bucuroşi cum râd de oamenii încruntaţi cum mănâncă vată de zahăr. Iar alţi oameni fericiţi...
- Cred că am înţeles ideea.
Asudat, aplecat peste un borcan de cuie îndoite, gagica mă freca la icre cu poveşti şi întrebări.
- De ce au murit toţi oamenii în afară de noi?
- Pentru că a venit Apocalipsa, i-am răspuns.
- A! Şi... de ce este ceru’ roz?
- Pentru că a venit Apocalipsa, i-am răspuns în timp ce prindeam o balama.
- A!

* * *
- Pe tine cum te cheamă?
- Steve Wallace.
- Şi de ce eşti îmbrăcat ca un dobitoc?
- Pentru că a venit Apocalipsa...

* * *
- Unde mergem?
- La biserici, i-am răspuns.
- Ce să căutăm acolo?
- Oameni vii ca şi noi, i-am răspuns.
- Şi ce să facem cu ei?
- Să ne împrietenim cu ei.
- Cu mine de ce nu vă împrieteniţi?

* * *
În prima zi am fost la două biserici şi n-am găsit pe nimeni. La celelalte nu se putea ajunge cu maşina deoarece străzile erau blocate.
La întoarcere ne-a prins sulful iar ştergătoarele nu funcţionau... şi ne-am rătăcit. Oricum, popa conducea groaznic. Tipa a trântit-o din nou şi nu m-am mai putut abţine să nu râd:
- Auzi, preasfinţite? Da’ matale ai carnet de conducere?

* * *
Era cam nasol în „sălbăticie”. Rămăseseră foarte puţine stele; atât de puţine încât le puteai număra.
Am rămas în maşină şi, când a adormit popa, Ivenia s-a oprit din trăncănit. O linişte mormântală.
Pe la 2 noaptea sulful s-a evaporat şi m-am deşteptat din aţipeală cu un deget în urechea stângă.
- Steve! a şoptit ea.
- N-ai somn?
- Uite! S-a topit sulfu’!
Am ieşit sub cer şi am numărat stelele: 24. Era foarte întuneric iar Ivenia mă ţinea de braţ. Nu ne puteam vedea chipurile...
- Steve! (şoptea drăguţ)
- Ce mai vrei?
- De ce au mai rămas doar douăş’ patru de stele pe cer?
Am oftat şi am răspuns.
- Nu ştiu, Iv, habar n-am...
- Îţi zic eu de ce; pentru că a venit Apocalipsa.

* * *
Am făcut-o de oaie în noaptea aia, mi-am vândut sufletul.
Ivenia mi-a mărturisit următoarele, în timp ce stăteam zgribuliţi pe nişte bucăţi de zid:
- Steve, mi-a şoptit, mie îmi vine să plâng tot timpul de când nu mai aud păsărele ciripind. Dar nu mai am lacrimi, ştii de ce?
- De ce? am şoptit. Pentru că a venit Apocalipsa?
- Exact d’aia!
- Şi hai să-ţi mai zic ceva; mi-e frică tot timpul... Când a venit Apocalipsa şi făceam metanii cu popa şi se zguduia tot pământul, am ridicat capu’ şi m-am uitat pe fereastră. Ştii ce am văzut?
- Ce?
- Bulgări de foc care cădeau din cer. Şi am auzit ţipete îngrozitoare de copii. Şi de atunci mi-e frică tot timpul.
- De ce te temi?
Încă... îi mai aud glasul sugrumat şi simt bezna şi frigul de pe Terra. Mă strângea puternic de mâna stângă cu mânuţele ei scheletice şi îmi zicea de ce se teme...
- Pentru că va mai veni o Apocalipsă special ca să ne ia pe noi trei.
Şi ne-am dat cap în cap. După care ne-am sărutat şi mi-a plăcut extrem gustul buzelor ei subţiri şi mov. Şi i-am pus pe deget inelul Minotaurului, după care m-am aşezat peste ea şi ne-am mângâiat cu destulă pasiune încât să ducem la bun sfârşit ideea. De ce am făcut asta? Exact, pentru că a venit Apocalipsa.

* * *
Când sulful a început să se evapore, Miltiade ne-a trezit. Adormisem sub un panou răsturnat la distanţă de 5 metri unul de celălalt. Deasupra noastră, o tipă imensă mânca ciocolată.
Popa bănuia.
- Călătorule, mi-a zis într-o doară, să faci tot posibilul să-ţi struneşti memoria pe curăţenie.
- Nu văd altă opţiune, am belmejit.
Din momentul ăla relaţia noastră s-a răcit vertiginos.
Am regăsit biserica şi într-un timp extrem de scurt am putut citi pe uşa altarului:
„Persoanele care au voie să intre în Sfântul Altar:
- Părintele Miltiade”.

* * *
Mare bucurie a fost pe capul meu când am jefuit un magazin de cosmetice. Machiată, Ivenia arăta mai mult decât suportabil. Şi miroseam a parfumuri cu nume de staruri care în momentul ăla, probabil că se pupau cu asfaltul.
Şi mai ales, cosmeticele ne-au îmbunătăţit considerabil partidele de amor de sub cerul roz. Aşa stau lucrurile, chestiile astea sunt afrodisiace.
Ivenia nu rămânea însărcinată nici s-o pici cu ceară.

* * *
Nu mai schimbam prea multe cuvinte cu preotul. Îl dezamăgisem şi ajunsesem să fiu în ochii lui un individ mediocru şi hedonist ca toţi ceilalţi. Urmasem calea desfrâului şi uneori, sub cerul vag înstelat, mă vizitau adieri de remuşcare, iar când Ivenia îmi şoptea „Steve, hai să ne iubim că a venit Apocalipsa!”, adierile de remuşcare se întorceau la cele 10 sau 15 stele şi-şi trăgeau palme reciproc.

* * *
Ploua destul de rar. Dar atunci când acest lucru se întâmpla, eu şi Ivenia nutream senzaţia că trăim în cea mai paşnică lume posibilă. Nu mai existau tunete şi fulgere de nicio culoare. Vântul adia foarte rar şi din cauza liniştii totale, muzica ce o cânta ploaia torenţială te făcea să-ţi dai seama că Apocalipsa fusese cel mai bun lucru care se petrecuse de la Geneză încoace.

* * *
Masa era aşezată în mijlocul bisericii şi era luminată de 12 lumânări. Miltiade gătise iahnie, peşte şi salată. De fapt e cam mult spus „gătise”, întrucât bucatele proveneau din conserve. Dar erau aşezate frumos şi mai ales calde. Şi ne-a servit cu vin roşu.
Am observat că în afară de sterilitatea Ivenei, sau a mea, sau a amândurora, Apocalipsa ne făcuse să ţinem mai mult la băutură. Deci, una peste alta, situaţia nu era chiar atât de nasoală.
Băusem 10 sticle de vin toţi trei şi încă ne mai cerea organismul. După încă 10 sticle am început să discutăm pe şleau.
- Cred că eşti sterilă, Ivenia, i-a mărturisit popa. Sau tu eşti steril, Steve. Sau amândoi.
- Asta e Voia, am zis. Chiar dacă Apocalipsa n-a eradicat Terra din Cosmos, după cum era de aşteptat, ne-a făcut totuşi incapabili să ne reproducem şi prin urmare, în cel mai fericit caz, peste 80 de ani nu va mai exista picior de om în Univers.
- Şi vor apărea din nou dinozauri, a întărit Ivenia.
- Hmm.., a zis popa, interesantă teorie. A sorbit un gâtlej zdravăn de vin cu chipu-i luminat feeric şi a început: M-am gândit de multe ori... că poate doar oraşul sau ţara asta au fost distruse. Şi multitudinea de dovezi contra au început să curgă; persistenţa lăcaşelor de cult, cadavrele care n-au niciun fir de păr atins, frecvenţe radio , sateliţi, electricitate... M-am gândit că am fi putut produce energie eoliană şi am văzut cu ochii: Nu bate vântul. M-am gândit că am putea produce energie solară şi am văzut...
- Cu ochii, zise Ivenia.
- ...Că Soarele s-a divizat, continuă Miltiade. Apoi, văzând şi luând aminte la toate aceste semne, am încercat să aflu care este misiunea noastră în puţinul ce ne-a mai rămas. Mai exact dacă mai trebuie să facem ceva pentru planetă.
Am observată că în afară de sterilitatea Ivenei, sau a mea, sau a amândurora şi a faptului că ţineam mai mult la băutură, Apocalipsa ne făcuse să nutrim o anume grandomanie în ceea ce privea forţa noastră asupra planetei. Valoare neconcretizată practic, de altfel.

* * *
- Şi am ajuns la concluzia că pentru integritatea noastră morală, este vital să facem Voia.
- Păi..., s-o facem! Am zis eu zâmbăreţ, scobindu-mă între dinţi.
- Uitaţi, prieteni, cum stau lucrurile...

* * *
Din acest punct totul a luat-o razna. Pacea s-a evaporat. Fericirea s-a consumat. Echilibrul a zis pa, pa, faceţi borş, iar în locul său, un dezechilibru extrem de bizar s-a instalat în micul nostru orăşel apocaliptic. Şi toate astea ca să fim siguri că facem tot ce ne stă în putinţă să respectăm Voia. Şi mă gândesc acum, în confortul hammerian, că e foarte greu să respecţi Voia atunci când habar n-ai care e Voia.
Un lucru e cert: Dacă Miltiade a avut doar respectabila voinţă de a-şi păstra integritatea morală, ei bine ar fi trebuit să se gândească de două ori înainte de a se hotărî să facă Voia, neştiind care e Voia.

* * *
Exact, şi el a grăit aşa:
- Uitaţi, prieteni, cum stau lucrurile; Dacă Voia este ca prin Apocalipsă viaţa omului sub cer să ia sfârşit, trăi-vom puţinul ce ne-a mai rămas în căinţă şi când ceasul va dori, întorcându-ne-vom la divinitate, după caz.
Exact, după caz. Şi apoi el a grăit aşa:
- Dacă Voia este ca prin Apocalipsă să se obţină o resurecţie din rădăcini a omenirii şi, prin urmare, planeta să înflorească grozav în urma furtunii..., ei bine...
- Două secunde, am zis. Mi-am masat pleoapele şi am inspectat o vreme ceaţa din încăpere. Ce încerci să spui?
Miltiade s-a trezit din reverie şi a dus paharul la gură, apoi s-a răzgândit şi l-a aşezat cu zgomot pe muşama. Cu alte cuvinte, lumea era pusă la cale de o şleahtă de beţivi. Mai exact spus, o slăbănoagă ţăcănită, un preot disperat şi un individ oarecare, într-o ambianţă de basm, se credeau dragoni care scuipă flăcări sau, de bine de rău, cele trei burice ale lumii.
- Trebuie să o lăsăm gravidă pe Ivenia, a zis popa cu vocea sa duioasă.
- Trebuie să ne grăbim, a zis popa cu vocea sa duioasă.
M-am şters la gură, am trântit şervetul pe muşama destul de violent şi apoi am început...
- E strigător la cer!
- Fiule...
- NU MĂ LUA CU FIULE! M-am ridicat şi l-am ameninţat cu degetul deasupra mesei. NU EŞTI TATA!
Ivenia mânca în continuare, mestecând cu atenţie, privind când la unul, când la celălalt.

* * *
- MĂGARULE! I-am strigat. E FEMEIA MEA!
- Nu există pe Terra decât posesia sufletului, a rostit popa cu vocea sa duioasă.
- Ai luat-o razna unchiule, i-am mărturisit. Ştii?... eşti ţicnit, dus cu pluta, dus de acasă (număram pe degete) dereglat la căciulă, ai probleme la ora doişpe...
- Fiule...
- Ai auzit? am întrebat-o pe Ivenia, crede că sunt fiu’ lui.
- Să-i cerem şi ei părerea, a propus rivalul meu înverşunat.
M-am trezit din reverie şi m-am aşezat cu blândeţe pe locul meu. Mi-am turnat un pahar şi i-am zâmbit femeii, iar aceasta mi-a zâmbit înapoi.
- Femeie, a zis el. Încuviinţezi...
- Pfff, am intervenit, lasă gargara, moşule!
Pe urmă m-am ridicat, m-am aciuat lângă spătarul scaunului ei şi am început să-i masez umerii zâmbăreţ.
- Mi te vei dărui în noaptea asta? a zis el.
- Pfff, am zis eu.
- Bineînţeles, a zis ea. [...]"

acţiune

În dimineaţa asta am primit de la Sorin Dinco un poem proaspăt, în deschiderea unei serii foarte promiţătoare pentru noua sa carte, care sper să apară anul acesta:

acţiune
de Sorin Dinco

"este ora opt şi ceva
dimineaţa
soarele îşi face treaba lui obişnuită pe cer
totul e ca şi perfect

Dumnezeu, alcoolemie nerecuperată de acum un secol şi ceva

indicele bursier ţopăie
economia duduie
cultura câştigă subvenţii după subvenţii
poeţii dorm cu capul pe poezii

maşina la scară
cheie-n contact

acţiune"
.

Baby Seal / Gili & Elena

"- What's going on here?
- Performance artists from Romania. It's just begun"

Gili Mocanu & Elena Albu @ The Performance Art Institute - San Francisco, 4.11.2010

.

două cărţi sfinte, de pildă Bibila şi Coranul, odată ce sunt împreunate filă cu filă nu mai pot fi desfăcute de mâna omului

Ghenadie, omul cadou

Nu cred c-am apucat să vă spun: de trei luni sunt naş. Iar dacă tot m-am apucat să vă spun, poate-ar trebui să trec asta şi la CV, cine ştie: sunt finul lui Harry & Manuela Tavitian şi naşul lui Moni Stănilă & Alex Vakulovski. Asta mă face, nu-i aşa, mai artist, cred că bate toate cv-urile! Oricum, mie-mi pare că un CV, cu cât e mai garnisit, cu atât e o mărturie mai serioasă nu despre osteneala ta, ci despre cât de mult ai ţinut să îi osteneşti pe alţii. Ori, după grilele simandicoase, ăsta-i artistul. Omul-CV! Sunt şi artişti săriţi din grilă, fireşte, taman despre asta vorbim aici; mă rog, mai încolo, după ce lămuresc partea cu naşul. N-am citit fişa postului, n-aveam nicio idee în ce mă bag, iar puţinele sfaturi primite m-au băgat şi mai mult în ceaţă. Dar, aşa cum există norocul beţivului, cred că există şi bafta naşului amator, altfel nu-mi explic cum m-am pricopsit cu aşa demnitate înaltă şi nu mi-a cerut încă nimeni s-o dau înapoi: nimic din ce ştiu despre mine nu m-ar recomanda pentru calitatea de tată spiritual - nici măcar mie însumi nu mi-aş fi un frate prea bun, iar dacă Ferdina, pisicuţa mea, ar putea scrie pe blog aţi afla că nu mă calific nici măcar ca patron spiritual de pisici (na, că nici nu i-am pomenit bine numele că mi-a şi sărit în poală, iar acum fixează laptopul cu un aer care mă bagă în sperieţi! Asta în caz că uitam cine pe cine dresează aici...) Dacă pentru calitatea de naş s-ar da vreun examen aşa cum se dă pentru carnetul de şoferi, eu aş rămâne sigur abonat la metrou. Uite că n-am dat examen, nici în trafic nici la sala de mese, şi m-am ales cu nişte fini aşa speciali încât mi-au umplut paporniţa inimii de cadouri. Derulez, nu insist să aflaţi ce harpagon sunt, şi ajung la cadoul Ghenadie: un cadou transmisibil, din fericire, pe care pot să-l împart aşa cum Moş Crăciun din reclame clonează cadouri...
Finii mei sunt aşa speciali încât au făcut, până acum, două nunţi [şi nimic nu mă îndreptăţeşte să cred că se vor opri aici]: cununia în România, în Colonia Tomeşti, la părinţii miresei, apoi un chef verde, în aer liber, în Baloşeşti, apoi fuga la Antoneşti, pe strada Vakulovski, taman în Basarabia, la o zvârlitură de băţ de Odessa. Aşa l-am cunoscut pe Ghenadie, o făptură atât de discretă încât primul nume care mi s-a întimpărit în minte atunci nu era al lui, ci al camerei de filmat pe care-o ducea cu el şi-o exploata cu zelul unui vechil. Am petrecut aproape o zi împreună, furaţi de camera aia, de la o simplă plimbare, Ghenadie a-nceput să filmeze o roabă adormită-ntr-un iaz, apoi am ajuns în barca unor pescari, şi plasa lor s-a umplut îndată de peşte, pescarii s-au bucurat tare mult şi ne-au poftit la ei acasă, era sărbătoare, Ziua Vinului în Basarabia, şi-am învârtit la un teasc şi-am dat peste cap mai multe pahare pân-am uitat care-i teascul şi care paharul, dar pe Ghenadie doar ochiul camerei îl putea îmbăta, am văzut mai târziu ce-a filmat şi ne-am minunat. Peste două zile, Alex a aranjat o lectură la Centro 73 din Chişinău, un squat cultural (o clădire de patrimoniu lăsată, probabil deliberat, în paragină, pe care o mână de tineri frumoşi au "ocupat-o" temporar, au amenajat-o şi-au reaşezat-o pe hartă organizând evenimente culturale menite să tulbure niţel apele amneziei edilitare... Mi-aş dori să văd şi aici asta). Alex a venit cu ideea să-l implice şi pe Ghenadie în chestia asta, ştia că meşterise o portavoce gigantică dintr-o roabă, iar noi urma să ne recităm prin ea textele. Aşa că ne-am dus la atelierul lui, să-l ajutăm să care la squat ciudatul agregat. Pentru mine a fost ca descoperirea Pompeiului, doar că în locul giulgiului de cenuşă era mălai: o sumedenie de făpturi-obiecte turnate în mămăligă ca-n bronz.. Aproape c-am vrut să fur unul: un clopot de mămăligă, cu limba din mămăligă, fireşte, şi căptuşit bine cu blană, c-aşa se cuvine să sune deşteptarea neamului strămoşesc. Nu mă mai lăsam dus, întârziasem deja şi la squat, aşa că Ghenadie, ca să adoarmă harpagonul din mine, mi-a dat un CD cu alte isprăvi de-ale lui. Apoi ne-am înhămat toţi la roaba-portavoce cu roată pătrată, şi care nu putea fi dusă decât pe sus, şi-am luat-o pe străzile Chişinăului. Nimic mai frumos decât drumul - măcar pentru faptul că, oricât ne-am căznit, n-am reuşit să băgăm uriaşa roabă în squat, aşa că am fost nevoiţi s-o lăsăm în curte. Era ceva foarte Ghenadie în toată povestea asta fără finalizare: într-unul din proiectele lui a mers pe jos de la Chişinău la Iaşi înhămat la o mămăligă de 150 de kilograme. Şi apoi? Apoi s-a întors şi s-a înhămat la altceva, ca un soi de Iisus undercover, care-şi ascunde crucea prin te miri ce jucărioare artistico-amuzante, să nu care cumva să ne simţim prost. Nu mai bat câmpii, că-n faţa artei, vorba lui Ghenadie, sunt şi eu, ca cei mai mulţi dintre noi, un "aproximocâine – înţeleg, vreau să spun, dar nu pot. E o experienţă şi asta!" Hai mai bine să vă arăt ce-am găsit pe CD-ul dăruit de Ghenadie. Ghenadie Popescu. [Alte minuni sunt deja online datorită Irinei Chirica, cea care i-a dedicat şi un blog - clic aici]