5 zile pe minut

Întrerup nepreţuita pace care s-a aşternut peste acest loc cu aşa de mari sacrificii pentru că vreau să fac un anunţ. De fapt un laudatio, o chestie tare grea, aşa că nu va dura prea mult, că la asta nu m-am priceput niciodată: acum câţiva ani am fost invitat să-i fac un laudatio lui Harry Tavitian, primise un premiu în Constanţa şi eu trebuia să urc pe scena de la Fantasio, să îl prezint, să atrag atenţia asupra finei ţesături invizibile care descrie deja în jurul lui o statuie, să dau tonul la aplauze, cum ar veni. Şi-aveam inima plină să torn din ea săptămâni, nu mi-am făcut griji, n-am pregătit nimic înainte, dar când am urcat pe scenă şi m-am auzit vorbind m-a apucat groaza, făceam volute tot mai largi, divagam în asemenea hal de parcă doream să îl protejez ca pe ultimul teritoriu virgin al planetei, să nu dea năvală turiştii să-l strice, ca şi cum misiunea mea ar fi fost să-i duc pe tot felul de piste false, îmi amintesc că ajunsesem la ciocanul din Gheaţa lui Sorokin când m-am decis să pun punct, nici azi nu ştiu ce-au înţeles ăia, că de aplaudat oricum veniseră să aplaude, mai nou şi la înmormântări se aplaudă, ar fi o chestie ca la sindrofii culturale să venim şi noi cu claxoane, să claxonăm lung, ca la nunţi şi înmormântări şi atât. Şi uite ce doream să vă spun: mi-a plăcut foarte mult o carte - pe care, ruşinos lucru, am primit-o cadou, probabil că altfel nu ne-am fi întâlnit niciodată, nu ştiam nimic despre autorul ei şi probabil mai sunt destui în aceeaşi situaţie, mai puţin partea cu cadoul, aşa că trebuie cumva să afle de ea, cineva trebuie să o laude destul de convingător, să dea tonul la aplauze. E cartea unui povestitor înnăscut, cum rar ţi-e dat să întâlneşti printre scriitorii noştri, printre care afli orice, de la genialoizi, trimbulinzi, ventriloci şi contorsionişti până la dresori de pixeli şi doctoranzi în înghiţirea de săbii, dar greu dai de unul care să ştie, pur şi simplu, să povestească. E vorba de cartea 5 minute pe zi, de Lavinia Branişte. Deşi, la cât de dens e volumul, eu l-aş numi, mai degrabă, 5 zile pe minut. N-o să vă plictisesc cu observaţii savante sau gâdilături livreşti (îmi fluturau prin minte texte gen "un nou teritoriu de fragilitate") dar, dacă tot am adus vorba de parastase culturaliceşti permiteţi-mi să-mi imaginez că locul ei de veci s-ar afla pe o alee învecinată cu Oriana Fallaci, J.D. Salinger, Jim Jarmush şi inegalabilul Hodoronc Tronc. Şi-acum spoiler alert:

"Ajunsesem deja la jumătatea parcului când mi-am dat seama că mergeam pe iarbă. Picioarele mi-au devenit dintr-odată grele. Undeva, mi-am zis, poate chiar foarte aproape de mine, sunt oameni care ştiu exact cât la sută din univers poate distruge la un pas un pantof mărimea 38. N-am lăsat urme. Când am ridicat călcâiul să pornesc, firele de iarbă de sub talpă s-au îndreptat la loc." [E o pasăre, e un avion, e Superman / 5  minute pe zi, Casa de pariuri literare, 2011]