miercuri, 4 martie 2020

[Dilema:] Înaltpreascufundatul garaj al Tomisului

Recent, l-am vizitat la Costanța pe părintele meu spiritual, Harry Tavitian, și-am înregistrat un interviu fluviu, care va apărea foarte curând în Zeppelin. O întâmplare fericită a făcut că, în neprețuitele sale arhive a găsit o fotografie din vara lui 1982, în care îi identificase, în rândul al treilea, pe părinții mei.


Dar extraordinar era mai ales faptul că tocmai lucram la finalizarea altui articol, pentru revista Dilema, fix despre locul în care fusese realizată acea fotografie. Iată aici un fragment:   


(...) "Aici a fost și cuibul copilăriei și adolescenței mele. Pe lângă Biserica Greacă era vechea școală de muzică la care-am studiat pianul, iar în frumosul palat care găzduia Biblioteca Județeană, de lângă Catedrală mi-am petrecut ultimii ani de liceu. Aici am prins și legendarul club de jazz al lui Harry Tavitian, care în anii ‘80 lucra la secția muzicală a bibliotecii și își punea la dispoziția melomanilor neprețuita colecție de discuri aduse din interzisul Vest. Pe platoul dintre Palat și Catedrală, în 13 august 1982, el a organizat ceva inimaginabil pentru acele vremuri de pușcărie: un Open Air Jam Session (primul de acest fel din oraș) ca epilog al festivalului de jazz de la Costinești, cu Johnny Răducanu, Anca Parghel și multe alte legende. Au scos pianina și toate scaunele afară din bibliotecă, directorul a întins și-un covor roșu pe trepte până în curte, s-a cântat până seara târziu..



În împrejurări încâlcite, la finele anilor 90 biblioteca s-a mutat într-un sediu nou, dar urât și rece, iar palatul a fost reîncredințat Arhiepiscopiei. Fostul birou al lui Harry s-a nimerit acum să fie chiar al Înaltpreasfințitului Teodosie. Venirea sa la Constanța în 2001 (din Suceava via București) stârnise multe emoții, era pus pe treabă și iubitor, la rându-i, de aer liber – organizând, de pildă, primele slujbe de Înviere la malul mării, pe plaja Modern: “Paștele e o sărbătoare cosmică, iar întregul univers devine o catedrală”, declarase. Pentru mine, emoția avea un izvor ușor diferit: pe atunci eram editorialistul unui ziar local care avea redacția peste drum de platoul dintre Palatul Arhiepiscopal și Catedrală, pe strada numită (o, Charon!) Luntrei –.fostă Vânătorilor, fostă Episcop Ilarie. acum Ion Teodorescu Valahul. (Totul e fost – fost – fost pe aici) Într-o zi, pe platou s-au ițit utilajele. L-au înconjurat cu un gard înalt. Șantier. În adâncuri, nicio surpriză, ruine antice – tot centrul vechi stă pe ruine, și-o mică parte dintre acestea poate fi admirată în parcul arheologic din latura către mare a Catedralei. Naivul din mine se bucura că acesta va fi acum extins în spațiul dintre Catedrală și Palat, scepticul însă-mi șoptea că totul ar putea fi aneantizat după tradiția locului. Iscodeam zilnic prin crăpăturile gardului, să dibuiesc stadiul dezvelirii ruinelor. Până la urmă m-am mutat din oraș. Când am revenit, ceea ce fusese odinioară spațiu public, cu bănci și verdeață, era acum împrejmuit de un preaînalt gard metalic, arhiepiscopal. Iar peste ceea ce speram că va deveni al doilea parc arheologic al Catedralei trona acoperișul unui garaj subteran. Un garaj, da. Arhiepiscopal și acesta. Peste ruinele Tomisului. Aparent inutil, căci e înconjurat de mașini la suprafață. Nu-și mai amintea nimeni nimic, nici de ruine, nici de fosta promenadă și promisiunile de pietonalizare a zonei.  (...)

Articolul complet poate fi citit în revista Dilema veche nr 837,5-11 martie 2020

Fotografile de mai sus sunt din arhiva Harry Tavitian


Iată și niște fotografii cu situația actuală:

Parcul arheologic din dreapta Catedralei


Garajul de pe platoul din stânga Catedralei, construit peste ruine:



marți, 1 august 2017

Pillow Bucharest & Salvarea crabilor

În 2016, pe când Bucureștiul candida, ca finalist, la titlul de capitală culturală europeană pentru 2021, am fost invitat să fac ceva la Arcub, în cadrul proiectului Bucureşti – Oraşul in-vizibil, şi am făcut în mare viteză o instalaţie poetică pe niște pernițe gomflabile transparente, pe care le-am acoperit cu versuri şi le-am suspendat în pasajul care leagă străzile Lipscani şi Gabroveni.

Mai greu a fost când m-am trezit pus să-mi prezint instalaţia în faţa emisarilor europeni care evaluau candidatura oraşului. Văleu. Le-am povestit că se numeşte Pillow Bucharest (apud Peter Greenaway – Pillow Book) şi “pune în scenă” ceva urgisit atât în centrul oraşului – care nu doarme niciodată – cât şi-n aşa zisele cartiere dormitor: poezia. Sau, ca să rezum printr-o glumă: iată, aceste pungi sortite să ajungă-n groapa de gunoi acum ridică poezia la cer.


În fapt, instalația începuse cu mulți ani în urmă, printr-un proces de reciclare cu destule peripeții. Am povestit asta pe larg în editorialul ediției de vară a Revistei Zeppelin (#146), pe care vă invit să-l citiți aici: Salvarea crabilor din farfuria mea

luni, 4 iulie 2016

Avatar

Într-un parc din București, după lăsarea întunericului, locuitorii își împrumută identitatea unor entități ce ne vor rămâne necunoscute


video: Mugur Grosu, 2014
muzica: 1.The Conscious Youths - Don't wanna lie / 2. Vanya Zhuk - Rumenye

duminică, 15 mai 2016

o noapte la Budapesta



trei tricouri, trei perechi de șosete și două de blugi,
o cămașă și-o geacă
de chiloți am uitat

Iubita mea-i într-o casă
aprinsă de flacăra zorilor.
N-o mai pot auzi, bateria telefonului a murit.

Sub podelele unde vameșii caută droguri
înainte se-ascundeau oameni disperați să fugă-n Germania.
Omul e drogul. Trenul - aproape pustiu. 

Doamna are probleme că fiul ei are nume de musulman
iar tatăl lipsește.
Sigur nu-i sub podea.

Domnul e din LA, și-a plătit biletul online si-a uitat să-l printeze,
arată controloarei dovada pe telefon și când ea îi răspunde
ai zice că și-a propus să-i recite integral Odiseea
în ungurește.
Niciunul nu pricepe o boabă din ce spune celălalt,
se-nțeleg totuși când își zâmbesc. Zâmbetu-i cel mai sigur bilet.
Se printează instant.

Iubita mea-i într-o casă tot mai îndepărtată
iar focul profită de-absența mea.
Distanța-l ațâță.

O căprioară aleargă pe lângă tren.
Toate casele aleargă-n sens invers.
Ai spune că toate fug îngrozite din locul spre care merg.

Căprioara a rămas mult în urmă.
I love you – scrie pe-un zid,
și uite, până și dragostea fuge de locul spre care merg,
ca toate celelalte.

Iubita mea-i într-o casă
aprinsă de flăcările amurgului, dansează în jurul ei și-i desfac sutienul.
Iar Budapesta mă-ntâmpină cu confetti de nori.

Schimb 100 de euro pe 80 de euro
în forinți. Îmi par oricum inutil de mulți, dar ceva mai încolo
mă lupt cu un golan bătrân pentru moneda pe care-o scăpasem pe jos,
îi descleștez degetele ca și cum ar fi avut săpată în ea efigia iubitei.

Traversez Dunărea pe jos de trei ori, pe trei poduri diferite.
Privesc în jos la vapoarele care-n noapte abia-i ating apele,
mă pierd în luminile ei și un băiat chinez se desprinde de lângă un trepied
să mă întrebe dacă mă poate ajuta cu ceva.
Îl întreb unde sunt și îmi arată un punct pe hartă.
acolo e un punct și mai mic, care nu se vede –
chipul meu care nu se poate reflecta în această apă, se duce direct la fund.

Pe malul estic, un bar mic și vesel - Why not?
E înghesuială, prea cald și plin de băieți despuiați.
Cer o bere neagră și barmanul mi-a aduce cinci.
Până să ne-nțelegem mă trec toate apele, îmi ies prin geacă.
Iau berea, ies și-mi scot iute cămașa udă,
și imediat atrag atenția unui polonez, care-ncepe să-și facă de lucru pe lângă mine,
se tot caută prin buzunare apropiindu-se, pune geanta pe masă, o răscolește
și-n fine scoate-un pachet de țigări subțiri, alb cu roz.
L-am urmărit mut cum își făcea curaj să-mi facă ochi dulci,
s-a intimidat și mai mult și s-a precipitat înăuntru, lăsând pachetul pe masă.
L-am lăsat și eu pe al meu, să-i țină de urât,
sunt curios ce-au vorbit țigările noastre,
poate incă vorbesc,
și încă n-a cunoscut niciuna dansul focului.

Pe lângă fluviu, urmând firul unei melodii, deslușesc niște tineri
care dansează, beau, râd și cântă, nu vreau să-I disturb și fac un mic ocol,
și-odată văd ridicându-se dintre ierburi, ca un dop de șampanie,
fundul alb al unei domișoare grăbite să-și tragă chiloții și blugii.

Din când în când îmi iese-n cale câte-o sticlă de vin părăsită,
și meditez, studiindu-le eticheta, la cei ce s-au încălzit la dogoarea ei,
înainte de a-și lua zborul înlănțuiți, ca toți acești îndrăgostiți care răsar pretutindeni.

Pe o străduță găsesc un nonstop, cer o bere ungurească
și caut un colț liniștit unde mă las să alunec pe-o bancă,
să venerez respirația nopții, crâmpeiele de voci și de pași,
ecourile trecerii timpului.

Mai e cineva pe-aici? Mi s-a părut. Ba uite-o iar. O nălucă.
Vine spre mine. O doamnă cu chip foarte trist și câteva șuvițe argintii
mă-ntreabă dac-o pot ajuta să deschidă o poartă.  
Mă execut, până-mi dau seama unde mă duce:
în fața sediului unei bănci, îmi cere să îl deschid cu cardul.
E prea serioasă ca să râd. Zgâlțâie clanța și mă întreabă
de ce nu poate intra. Trebuie să așteptați până dimineața, îi spun.
Nu pot, îmi răspunde. Aveți nevoie de bani? regret imediat întrebarea,
simt că a umilit-o. Îi dau tot ce găsesc în buzunarul stâng:
oricum plec peste câteva ore!
Îi primește, i se schimbă expresia, altă forță lăuntrică îi inundă chipul.
Mă cercetează atât de adânc încît mi se face rușine,
mă-nclin și-mi iau repede tălpășița.

Fug înapoi aproape urlând.
Iubita mea-i într-o casă prinsă-n flacăra zorilor,
mă despart 15 ore de ea.
Înainte să sar în tren apuc să culeg o păpădie.
Tot puful ei și-a luat zborul în sensul opus
din prima clipă.

miercuri, 1 iulie 2015

sărituri în plin: GRUB

La finele primăverii am făcut un performance cu Mitos Micleușanu si Somnoroase Păsărele într-un spațiu foarte fain, ODD: Sărituri în plin - vreo 2 ore de improvizații și o experiență irepetabilă. Poate chiar memorabilă, aș fi spus, dacă posteritatea n-ar fi ajuns înaintea noastră-n mormânt. Înregistrarea, totuși, există (nu știi când vin extratereștrii și te iau la-ntrebări diverse), așa că Mitoș a ales o secvență, iar eu am brodat acest clip: