Nu mă dau în vânt după evenimente festive, dar ieri m-am nimerit la două - cum nu se poate mai diferite: întâi o recepție oferită
de Ambasada Poloniei - țară care, la 3
mai 1791, a dat prima constituție din Europa și-a doua din lume, după Statele
Unite; întâmplător, 3 mai e și Ziua Mondială a Libertății Presei, dar despre asta ceva mai târziu. Soareaua
era prilejuită de Anul prieteniei polono-române (20 de ani de la semnarea
tratatului bilateral), eveniment unde-a cuvântat liberși premierul Victor Ponta; mă așteptam ca după frazeologia de protocol să aud, cel
mult, o glumiță despre aniversarea noastră –anul obștescului sfârșit al actualei Constituții
(dacă le iese pasiența și-o vor schimba, în sfârșit); însă domnia sa a preferat să încheie cu o glumiță pe obsedanta temă a coabitării - ceea ce, dacă
i-am deslușit bine engleza, a fost mai degrabă o gafă: nu pui în
aceeași oală cooperarea dintre popoare (prietene) și coabitarea (de compromis) premier-președinte.
În fine. După ce-am schimbat niște vorbe cu câțiva oameni de treabă pe care-am avut
bucuria să-i reîntâlnesc, mi-am zorit bicicleta la Cheful Presei,
organizat anual de ActiveWatch; am ajuns prea târziu pentru crema serii –
bilanțul libertății de exprimare pe anul trecut, cu premianții
și repetenții săi, dar fondul – Raportul Freeex pentru 2012 – merita,
oricum, studiat pe-ndelete, din scoarță-n scoarță (cerebrală, firește). Am făcut acum asta. Horror! Nu comentez, studiați-l! Menționez doar că la
capitolul “III. AGRESIUNI / Autoritățile încalcă legea adunărilor publice” (pg.
33) apare un caz în care am fost și eu implicat:
“Pe 6 octombrie, 25 de persoane au fost reținute
și transportate cu blindata Jandarmeriei la Secția 3, pentru că s-au întâlnit
la Hala Matache să reclame lipsa de verticalitate a Primarului Sorin Oprescu.
Deși acesta a promis că va menține Hala Matache pe actualul amplasament, a lăsat
Hala, care este monument istoric, pradă recuperatorilor de fier vechi și a
declarat public că intenționează să o „mute”, lucrul acesta însemnând
translatare prin demolare. Timp de mai bine de o oră , zeci de jandarmi le-au
interzis trecătorilor să se apropie de Hala Matache și le-au deviat traseul cu
scopul de a preîntâmpina/ descuraja/ intimida strângerea oamenilor în jurul
acestui monument istoric. Celor reținuți li s-au întocmit procese verbale de
avertisment pe motiv că ar fi participat la un protest illegal”.
Nu aș fi îndrăznit aseară să-l tulbur pe premierul
nostru glumeț cu interpelări deplasate (pentru amintitul context...), și cum singura
oală de care dispun e aceasta, îl informez indirect, prin cei care-i fac monitorizarea
presei, blogurilor și goagălului, că încă așteptăm un raport despre măsurile
luate pentru sancționarea acelor abuzuri:
Excelență! Oricât de formal ar părea,
așteptăm niște scuze! …Până atunci, vorba tatii, nu vă salut
"In the gap between what you each agree with, and what you disagree
with, is a place where you might discover something new" - Jonathan
Burrows.
Elena Copuzeanu, Mugur Grosu, Vlaicu Golcea (muzica) &
Mihaela Crețescu (costume)- performance experimental @ Acuarela,
București, 15 aprilie 2013.
Un film de Dan Cimpoesu
[actualizare] Elena mi-a înaintat un comentariu primit de gazdele evenimentului; m-a impresionat mult, așa că-mi permit să-l transcriu:
Corina Laura Nae: "Nu stiu cat de oripilati au fost cei din jurul meu,
insa mie performance-ul de ieri mi s-a parut a fi foarte tare. Violenta
din jur nu ne mai trezeste niciun sentiment. Violenta tot timpul e
altundeva: la tv, in alte tari, in casa vecinilor sau printr-un cartier
marginas. Violenta e tot timpul departe, dar tot timpul prezenta. Ce au
reusit ieri artistii tai a fost absolut genial. Au adus violenta
aproape. A fost ca un manifest pentru iesirea din amorteala, din
indiferenta si din rutina. Oamenii care sufereau, la propriu, in fata
noastra au fost de data asta priviti in ochi. Ne-am contopit cu durerea
lor si am suferit alaturi de ei, am simtit frustarile lor si am privit,
ca printr-o oglinda murdara toate neimplinirile noastre. Cred ca un soc
vizual ca cel propus ieri in performance nu face decat sa trezeasca si
sa invite la introspectie. p.s. pacat, pacat... de sangele varsat:)"
Semne bune anul are! Iar eu, semne de bună purtare: în articolul "Daţi vina pe criticii literari!", din Dilema Veche, Marius Chivu îmi dedică 6 cuvinte - "ignoranţa ridicată la nivel de statement", iar celebrul Cronicar al României Literare îmi face cu Ochiul magic şi se declară prietenul meu: "Cât despre Mugur Grosu, îi prevedem o frumoasă carieră în publicistica sportivă. Literatura e lucru greu, prietene!" Toate astea pentru răspunsul meu la ancheta "Cui nu-i e frică de criticii literari", din revista Steaua - nu, n-are legătură cu fotbalul, cum n-am nici eu, dacă citiţi cu atenţie:
Şuturi şi goluri
Iar mi se-ntâmplă asta: sunt întrebat de literatură şi-mi vin în minte pilde fotbalistice. Cu microbiştii o dau pe literatură din acelaşi plictis maladiv. Acum, de pildă, primul lucru care-mi trece prin cap e că o eventuală selecţionată literară de-a noastră ar fi de talia naţionalei de fotbal a insulelor Feroe. Şi spun asta cu toată simpatia pentru jucătorii micuţului arhipelag a cărui întreagă populaţie ar încăpea pe stadionul Iftimie Elisei din Medgidia. Da, sunt ciuca bătăilor, şi-mi amintesc cu jenă de vremea când ne lăcomeam să le dăm 7 goluri, asemeni golanilor care se bucură să fure cornul cu gem de la gura picilor. Jena veni când aflai că echipa pe care-o caftisem era o adunătură de bucătari, popi, pescari, dentişti, marangozi sau cântăreţi la trianglu care, după orele de program aveau acest hobby – să se bată cu loazele noastre de lux plătite să dea toată ziua cu piciorul în minge. Ba chiar, neplăcută farsă din partea unor amatori, au reuşit să mai dea şi goluri, să bage în sperieţi nişte campioni, să scoată nişte remize istorice ba chiar şi să bată de câteva ori. Aşa, de-amorul artei; de fapt. La fel şi cu scriitorii noştri: exceptându-i pe cei ce-şi parazitează familia sau bugetul de stat, care-au moştenit o avere sau au dat lovitura la loto, literatura e doar o pasiune de week-end; se scrie de-amorul artei, naiv, tragi-comic şi-atât. Chiar şi cei mai înzestraţi dintre ei sunt nevoiţi să-şi umple săptămâna spetind prin te miri ce bucătării, magazii, jobuleţe şi negustorii, că mereu e ceva de plătit. Şi după astfel de săptămâni imaginaţi-i îmbrăcând tricoul naţionalei şi ieşind la-ncălzire pentru te miri ce meciuri cu granzii literaturii – plini de tupeu dar rugându-se, cu jumătate de gură, ca trântele de pe teren să nu-i scoată din câmpul muncii. Chiar mai contează ce bombăne criticii? Sigur, trebuie şi ei să existe, cine-a mai văzut meci, cât de prost, fără comentatori şi chibiţi. Dar, că te-mbracă în vorbe de aur sau plumb, cui îi pasă? Ce se schimbă din cele-nşirate mai sus? Aţi văzut vreun simbriaş răsplătit cu o zi în plus de concendiu pentru că a fost lăudat de Simion sau de Manolescu? N-aţi văzut. Atunci scutiţi-mă cu rolul criticii, nu-l pricep. Nu îmi pasă. Singurul lucru care contează, care se consemnează e meciul pe care-l pot juca între ei: cine poate striga cel mai lung goool din istoria locului? Uite, Ilie Dobre la fotbal şi-a adjudecat titlul mondial: 27 de secunde. Cum ar veni, golul absolut. Hai, că se poate mai mult. Ştiu eu prin USR şi prin ICR nişte tipi cu plămâni care pot mai mult
.
