duminică, 15 mai 2016

o noapte la Budapesta



trei tricouri, trei perechi de șosete și două de blugi,
o cămașă și-o geacă
de chiloți am uitat

Iubita mea-i într-o casă
aprinsă de flacăra zorilor.
N-o mai pot auzi, bateria telefonului a murit.

Sub podelele unde vameșii caută droguri
înainte se-ascundeau oameni disperați să fugă-n Germania.
Omul e drogul. Trenul - aproape pustiu. 

Doamna are probleme că fiul ei are nume de musulman
iar tatăl lipsește.
Sigur nu-i sub podea.

Domnul e din LA, și-a plătit biletul online si-a uitat să-l printeze,
arată controloarei dovada pe telefon și când ea îi răspunde
ai zice că și-a propus să-i recite integral Odiseea
în ungurește.
Niciunul nu pricepe o boabă din ce spune celălalt,
se-nțeleg totuși când își zâmbesc. Zâmbetu-i cel mai sigur bilet.
Se printează instant.

Iubita mea-i într-o casă tot mai îndepărtată
iar focul profită de-absența mea.
Distanța-l ațâță.

O căprioară aleargă pe lângă tren.
Toate casele aleargă-n sens invers.
Ai spune că toate fug îngrozite din locul spre care merg.

Căprioara a rămas mult în urmă.
I love you – scrie pe-un zid,
și uite, până și dragostea fuge de locul spre care merg,
ca toate celelalte.

Iubita mea-i într-o casă
aprinsă de flăcările amurgului, dansează în jurul ei și-i desfac sutienul.
Iar Budapesta mă-ntâmpină cu confetti de nori.

Schimb 100 de euro pe 80 de euro
în forinți. Îmi par oricum inutil de mulți, dar ceva mai încolo
mă lupt cu un golan bătrân pentru moneda pe care-o scăpasem pe jos,
îi descleștez degetele ca și cum ar fi avut săpată în ea efigia iubitei.

Traversez Dunărea pe jos de trei ori, pe trei poduri diferite.
Privesc în jos la vapoarele care-n noapte abia-i ating apele,
mă pierd în luminile ei și un băiat chinez se desprinde de lângă un trepied
să mă întrebe dacă mă poate ajuta cu ceva.
Îl întreb unde sunt și îmi arată un punct pe hartă.
acolo e un punct și mai mic, care nu se vede –
chipul meu care nu se poate reflecta în această apă, se duce direct la fund.

Pe malul estic, un bar mic și vesel - Why not?
E înghesuială, prea cald și plin de băieți despuiați.
Cer o bere neagră și barmanul mi-a aduce cinci.
Până să ne-nțelegem mă trec toate apele, îmi ies prin geacă.
Iau berea, ies și-mi scot iute cămașa udă,
și imediat atrag atenția unui polonez, care-ncepe să-și facă de lucru pe lângă mine,
se tot caută prin buzunare apropiindu-se, pune geanta pe masă, o răscolește
și-n fine scoate-un pachet de țigări subțiri, alb cu roz.
L-am urmărit mut cum își făcea curaj să-mi facă ochi dulci,
s-a intimidat și mai mult și s-a precipitat înăuntru, lăsând pachetul pe masă.
L-am lăsat și eu pe al meu, să-i țină de urât,
sunt curios ce-au vorbit țigările noastre,
poate incă vorbesc,
și încă n-a cunoscut niciuna dansul focului.

Pe lângă fluviu, urmând firul unei melodii, deslușesc niște tineri
care dansează, beau, râd și cântă, nu vreau să-I disturb și fac un mic ocol,
și-odată văd ridicându-se dintre ierburi, ca un dop de șampanie,
fundul alb al unei domișoare grăbite să-și tragă chiloții și blugii.

Din când în când îmi iese-n cale câte-o sticlă de vin părăsită,
și meditez, studiindu-le eticheta, la cei ce s-au încălzit la dogoarea ei,
înainte de a-și lua zborul înlănțuiți, ca toți acești îndrăgostiți care răsar pretutindeni.

Pe o străduță găsesc un nonstop, cer o bere ungurească
și caut un colț liniștit unde mă las să alunec pe-o bancă,
să venerez respirația nopții, crâmpeiele de voci și de pași,
ecourile trecerii timpului.

Mai e cineva pe-aici? Mi s-a părut. Ba uite-o iar. O nălucă.
Vine spre mine. O doamnă cu chip foarte trist și câteva șuvițe argintii
mă-ntreabă dac-o pot ajuta să deschidă o poartă.  
Mă execut, până-mi dau seama unde mă duce:
în fața sediului unei bănci, îmi cere să îl deschid cu cardul.
E prea serioasă ca să râd. Zgâlțâie clanța și mă întreabă
de ce nu poate intra. Trebuie să așteptați până dimineața, îi spun.
Nu pot, îmi răspunde. Aveți nevoie de bani? regret imediat întrebarea,
simt că a umilit-o. Îi dau tot ce găsesc în buzunarul stâng:
oricum plec peste câteva ore!
Îi primește, i se schimbă expresia, altă forță lăuntrică îi inundă chipul.
Mă cercetează atât de adânc încît mi se face rușine,
mă-nclin și-mi iau repede tălpășița.

Fug înapoi aproape urlând.
Iubita mea-i într-o casă prinsă-n flacăra zorilor,
mă despart 15 ore de ea.
Înainte să sar în tren apuc să culeg o păpădie.
Tot puful ei și-a luat zborul în sensul opus
din prima clipă.

miercuri, 1 iulie 2015

sărituri în plin: GRUB

La finele primăverii am făcut un performance cu Mitos Micleușanu si Somnoroase Păsărele într-un spațiu foarte fain, ODD: Sărituri în plin - vreo 2 ore de improvizații și o experiență irepetabilă. Poate chiar memorabilă, aș fi spus, dacă posteritatea n-ar fi ajuns înaintea noastră-n mormânt. Înregistrarea, totuși, există (nu știi când vin extratereștrii și te iau la-ntrebări diverse), așa că Mitoș a ales o secvență, iar eu am brodat acest clip:

marți, 24 februarie 2015

Lesní zvěř

Prietenul meu drag Rene Kubasek și-a încheiat mandatul de director al Centrului Ceh București și pleacă din România pentru o vreme. Sunt convins că se va întoarce cumva. Până atunci, rămân cu o mulțime de amintiri frumoase peste golul din piept, despre momente de poezie și exerciții de libertate la care-am avut, uneori, bucuria să fiu și eu parte (precum întâlnirea cu performerul Blahovec), și cu CD-ul trupei cehești Lesni Zver (= animale de pădure), pe care mi l-a dăruit cu o dedicație minunată. Îi întorc darul acum, cu o poezie de insomnie:


Lesní zvěř

se aude prin târg că-n curând
va dispărea de pe piaţă
Rene Kubasek. nu prea cred.
poate-şi lasă mustaţă
şi barbă să guste-un salamalec,
poate-şi pune un flec mai înalt la pantofi ,
să răzbată şi la cerul uzbec.
n-are cum să dispară aşa,
într-o doară.
mai degrabă francul elveţian să devină
bunul samaritean,
Luna să ardă de nerăbdare să se bronzeze
în Bantustan,
Venus să-şi ia cu credit ipotecar o cămară
pe sonda Magellan,
roua Edenului la al Cernobâlului castelan
să fugă s-o lase grea.
cum aşa.

pe bune, nu-mi permit un sevraj,
nu vreau panică, goluri de aer sau anturaj,
dacă originalul lipseşte niţel,
precizez,
merge şi-o piraterie, de chichirez,
sper că pune la cale ceva
vreun chinez.

oricum, trebuie meşterit ceva la urgenţă
să-i ţină locul
cald,
aşa că uite ce vă propun:
se ia un cadru de bicicletă.
se montează la el pedale de pian.
se fac două rotocoale de fum de ţigară
în care se-ntind iute spiţe
din corzi de chitară.
se acordează cu vânt,
se prind de cadru
şi totul se leagă cu un lanţ muntos
surâzător şi lipsit de trufie.
apoi se aşteaptă animalele de pădure.
când vor cânta, va fi bine.



sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de șist

Am privilegiul de-a fi "curierul" acestui mesaj extraordinar din partea lui Harry Tavitian:




"Dedic această prelucrare după Imnul Național al României eroului nostru Alexandru Popescu. Prin gestul său supraomenesc de a parcurge pe jos 3.000 de kilometri între Ploiești și Bruxelles, el a dorit ca de 1 Decembrie - Ziua Națională a României - să transmită Parlamentului European mesajul nostru: ROMÂNII NU VOR CIANURĂ ȘI GAZE DE ȘIST!"
În montaj au fost folosite fotografii de la protestele împotriva explorării/exploatării gazelor de șist prin fracturare hidraulică - Pungești (Vaslui), 7 dec.2013
Muzica imnului "Deșteaptă-te române" a fost, la origini, o romanță din creația "de lume" a lui Anton Pann, numită "Din sânul maicii mele". La 1848, Andrei Mureșanu împreună cu un grup de revoluționari a pus versurile poemului său "Un răsunet" pe muzica romanței lui Anton Pann. Astfel, s-a născut "Deșteaptă-te române", un imn patriotic cu deosebit impact în popor, în toate cele trei provincii românești.
Urmând metamorfoza piesei lui Anton Pann de la romanță la avânt revoluționar, în această versiune a mea am încercat o sinteză între cele două caractere"

Mă înclin.
.