Intrăm în atmosferă

Cred că spre finele anlui 1984 am primit acest autograf de la Alexandru Andrieș, pe primul său disc, Interioare. După aproape 4 decade am avut onoarea de-a fi invitat să scriu câteva rânduri pentru antologia sa de poezii Fluture pe perdea (Ed. Paralela 45), coordonată de Florin Hălălău. Cartea se va lansa sâmbătă, 25 noiembrie, ora 16, la Târgul de Carte Gaudeamus, la standul editurii Paralela 45. Voi fi, cu toată bucuria, acolo. Iată, mai jos, și cuvintele mele din carte:

 

 În fiecare an, în februarie fug în Constanța, pentru o sărbătoare-a familiei: între mine și tata sunt 30 de ani și 3 zile, așa că ne serbăm 2 în 1, suflăm împreună în lumânările de pe același tort, ornat cu vârstele noastre însumate. Anul ăsta am celebrat așa, împreună, „130 de ani de experiență". Cu ocazia asta, soră-mea i-a dăruit tatii un pickup, pentru-a se putea bucura din nou de colecția de discuri strânse cu sârguință în comunism, care dormise în bibliotecă peste două decenii, de când eu îi făcusem praf vechiul Tesla Supraphon NZC 130 (nicio treabă cu limuzina de lux - precizez pentru tineri, ăsta fusese un pickup decent fabricat în Cehoslovacia). Ardeam de nerăbdare să îl testăm, dar avansul ăla de 30 de ani plus 3 zile n-ar fi suficient să explic diferența de temperament dintre mine și tata, care-ți poate inventa câte un ceremonial pentru cel mai mărunt gest al vieții. Mi-e greu să cred că s-ar putea pierde cu firea chiar și la venirea apocalipsei: dacă ar găsi un răgaz, își va urma imperturbabil tabieturile, apoi își va scoate tacticos ochelarii și s-ar interesa cum poate studia prospectul tărășeniei. Tata, pentru a mânca o banană, are nevoie de-o farfurie, un cuțit și o furculiță, și vreo 10 minute ca să o savureze metodic, feliuță cu feliuță. Cam așa și acum: am parcurs întâi etapele prestabilite ale mesei festive, iar după ultima sorbitură din ceștile de cafea a venit, în fine, și momentul cutiei magice: finis coronat opus. Asta a presupus, după meticuloasa instalare a micului agregat, o atentă parcurgere a arhivei de discuri, cu rememorările și exclamările de rigoare, apoi desemnarea celui care urma să ne delecteze seara. Ai fi putut jura că-n sufragerie urmau să fie poftiți chiar artiștii în carne și oase. Acest ritual ar fi, probabil, teribil de enervant pentru cei deprinși să-i alinieze pe muzicieni cu vârful arătătorului și să-i pornească și amuțească dintr-un clic. Dar tata m-a învățat altceva: intrarea în atmosferă. Când ne porneam la un concert îmi suprima orice tentativă de-a flecări pe drum: intrăm în atmosferă! Orice moment al vieții are fix demnitatea, importanța, grandoarea pe care alegem să i-o conferim. Iar dacă un artist s-a pregătit ani și ani pentru-a ajunge în fața noastră, îi datorăm și noi o minimă primenire sufletească drept preambul. Mi-am amintit toate astea când a fost ales, în fine, cel ce avea să oficieze inaugurarea noului pickup: Alexandru Andrieș, cu discul său de debut: Interioare (1984, LP - Electrecord), pe care-am descoperit că primisem, în copilărie, autograful artistului, cu un autoportret stilizat - o moacă simpatică cu ochi bulbucați și trei inimioare. M-am topit. Și, după ultimul ritual al tatii, cu dezmierdarea discului animat pe platan cu o mică pânză antistatică, acul baghetei magice a fost coborât și m-a azvârlit în maelstrom-ul copilăriei:

Nu mergeam încă la școală când tata se gândise să-mi „rotunjească” educația cu lecții particulare de pian și vizite pe la cele mai îndrăznețe isprăvi culturale din urbe, în special la tot ce era legat de avangardă și jazz - de la „Clubul de jazz” al lui Harry Tavitian ori „Atelierele de Improvizaţie” pe care acesta le ținea regulat, la concerte, jam sessions și serate pantagruelice precum Festivalul de jazz de la Costinești. Pentru o minte abia în formare, ce abia deprinsese să facă, vag, distincția între cuvintele „greier” și „creier”, experiența asta avea să planteze sâmburii răzvrătirii continue. Jazz-ul fiind prima muzică ce mi-a intrat și rămas în urechi, continua să „umble” prin mine mult după audiții. Ceea ce pentru alții juca un rol fie recreativ, fie demolator, în mine era fondator, creștea nestingerit, avea să invadeze și să contamineze totul. În pușcăria gigantică numită Republica Socialistă România, jazz-ul înălța în văzduh, prin smeriții săi predicatori deghizați în muzicieni, cele mai tari incantații ale libertății. Asta am perceput în pruncie, și așa mi-a rămas în cap de atunci: artistul - instigator și seducător deopotrivă - devoala un ocean neștiut și ne invita să înotăm prin el după cum ne era nouă voia. Bine, asta se datora, în mare parte, și faptului că Tavitian, și formulele scenice cu geometrie variabilă ale grupului său Creativ, era și cel mai autentic exponent al spiritului free din jazz-ul autohton. De atunci trebuie să-mi fi rămas odioase alinierile, uniformele, imnurile culturale, corurile normative, muzica-salopetă, arta-pluton. De-asta, probabil, nici n-am sesizat, în acele vremuri, cât de neobișnuite erau aparițiile lui Alexandru Andrieș în „fauna” seratelor jazzistice de atunci. Formal, ce făcea el putea trece drept blues - gen care nici nu făcuse la noi prea mulți prozeliți. Sau, mai degrabă, ceva între genuri, apropiat, oarecum, și de folk (ce ultragiant pentru aficionados!): un omuleț cu o chitară și rifuri simple, familiare, și-un glas molcom, ușor sâsâit, care nici nu deschidea bine gura și urca lumea pe pereți. Și-o făcea cu cele mai nevinovate cuvinte, asemeni chipului aparent împietrit al lui Buster Keaton. Excela fix acolo unde se-mpiedicau toți: cuvinte, fraze inteligibile, texte? Păi ăsta era atuul suprem al jazz-ului în așa-zisa Epocă de Aur - când orice alăturare de vorbe urma calapodul limbii de lemn: escapismul, abolirea „mesajului”. Vocea-n jazz n-avea nevoie de noimă, nu articula idei concrete și sensuri, putea recurge la scatting - acele înșiruri de sunete și combinații de vocabule alandala, eliberate de lestul semantic în silabisiri exclusiv ritmice și rostogoliri strict melodice. Când Andrieș urca la microfon, simțeam în jur tensiunea anticipării, jubilația articulării fiecărui cuvânt - sorbit cu prețuirea pe care-o merită fiecare picătură de apă-n deșert. Reținusem, de la adulții din jur, că numeau ce-auzeau „șopârlițe” - felurite idei care, din motive obscure mie, incomodau stăpânirea, nu puteau fi exprimate cu franchețe în public; dar uite că simpaticul menestrel, precum bufonii de odinioară, se descurca și reușea de fiecare dată să le dea glas fără a fi pedepsit. Deși deslușeam doar tangențial subversivitatea textelor auzite, râdeam și mă bucuram din toată inima - acel om ba timid, ba obraznic, cu toată combinația sa de candoare, suspans și umor bine temperat, aproape secret, mă poleia pe dinăuntru cu voioșie. Cumva, probabil că mă identificam cu el: ce mi-aș fi putut dori mai mult decât să-mi pot da drumul nestingherit la gură, și-n loc de necazuri, să-mpart numai voie bună? Memorasem și unele versuri, le cântam cu aceeași candoare cu care fredonam cântecele de numărătoare la de-a v-ați ascunselea: „mmmmm, ce oraș frumos! / mmmmm, ce oraș frumos, fabrici și uzine!” sau, firește, „astăzi, iar, la telejurnal / am văzut cașcaval” Și uite așa, din combinația asta de subersivitate și candoare era să-i bag pe ai mei în necaz. La școală, într-o oră de dirigenție - când, de regulă, am fi fost lăsați liberi, de capul nostru - profu' ne-a adunat în bănci și ne-a spus, cenușiu, că va trebui să ne țină o mică prelegere, dar tot ce-aveam de făcut era să-l ascultăm în liniște. A urmat o poliloghie plictisitoare despre regimul comunist, toți s-au prins că trebuie doar să mimăm atenția și să facem ce vrem, în liniște, doar bufonul din mine și-a zis că-i un bun prilej să se-afirme și s-a trezit să comenteze cu gura până la urechi, în spiritul „șopârlelor” auzite pe lângă cei mari. Dirigintele a clacat foarte repede, nu i-am dat nicio șansă, îi tot turnam alte și alte minuni, așa că a abandonat prelegerea și ne-a expediat pe toți în curtea școlii. Pentru colegi am fost un mic erou, pentru părinți, însă, întruchiparea diavolului, căci au fost chemați de urgență la școală și beșteliți pentru ce-avusese la gură progenitura lor. Nici azi nu mi-e limpede cum au scos-o la capăt cu mine, cum mi-au putut explica, fără să dea în alte belele, ce e cu subversivitatea aia, cu ce se mănâncă și mai ales cu ce nu, ce naiba-s șopârlele alea de care râdeau toți deși se făceau că nu există, de ce nu e bine să repeți în gura mare că hainele împărtului nu există deși i-ai auzit cu urechile tale pe alții spunând cam același lucru. Și, din ce-am înțeles mai târziu, nici lui Andrieș nu i-a fost vreodată prea limpede cum de a fost lăsat să cânte minunile alea. Cert e că-n primul său disc, la fel ca-n următoarele pe care avea să le scoată în comunism, nu s-a putut strecura nici măcar o codiță de șopârliță. Îmi e atât de vie în suflet teribila zi când tata a cumpărat Interioarele, ne-a strâns în sufragerie ca-n fața unui totem și, după tot ceremonialul intrării în atmosferă, a coborât acul pickup-ului și ne-am scufundat cu toții în undele lui, ca-ntr-o apă străină, prin care pipăi fundul cu vârful degetelor, să te asiguri că nu te vei scufunda subit. Deși mi-am ascuns dezamăgirea și am mimat cu multă sârguință atenția, ca la acele ore de prelucrare ideologică, am avut bănuiala că aceleași sentimente îi încercau pe toți, dar din motive obscure, deja invocate, nu s-ar fi cuvenit sub nicio formă să le dăm glas. Și-apoi s-a-ntâmplat ceva, o mică surpriză, a început o piesă foarte, foarte scurtă, numită poveste mică: „Şoricelul supărat / e mereu ascuns sub pat, / e bolnav / și-aşteaptă să-i treacă; // Şoricelul bine dispus / e mereu pe-afară dus, / nimeni nu ştie / când vine şi când pleacă.. // Bietul motan, / de necaz s-a suit pe tavan!” Mi-a revenit pe loc zâmbetul, am vrut s-o ascult iar (dar m-am abținut, să nu tulbur atmosfera audiției), urechile mi s-au deschis larg și-au făcut pace cu „noul” Andrieș. Cum aveam să descopăr și „alți” Andrieși extrem de simpatici de-a lungul timpului - de pildă ilustratorul de cărți, almanahuri sau discuri. L-am reascultat de nenumărate ori pe cont propriu, în clandistinitate, strecurându-mă în sufrageria pe care tata, după altă ispravă diavolească de-a mea, decisese să o pună sub cheie: ușile aveau niște geamuri pe care mi-era lesne să le scot dacă desfăceam cu atenție ramele; m-am strecurat zi de zi în templu și am pornit pickup-ul, ascultând iar și iar tot ce-mi poftea inima - când îmi bubuia de teama că aș putea fi prins, dădeam volumul la maxim și n-o mai auzeam. Clandestinitatea asta substituise, la mine, intrarea în atmosferă. Și-au fost, poate, cele mai emoționante audiții de care-am avut parte. Dar nimic nu poate bate emoția de-a returna, prin aceste cuvinte, inimioarele pe care omulețul lui Andrieș mi le-a întins în copilărie, ca autograf. Sunt încă în inima mea.