după 10 ani, o nouă carte de poezie: principala morengo

Anul trecut am candidat la o bursă de creație literară, ispitit de șansa de-a mă retrage într-un loc rupt de toate, să mă pot concentra doar la finalizarea unei noi cărți. N-am convins, nici nu-mi făcusem iluzii, dar invitația de a-mi descrie intențiile mi-a prilejuit un text, pe care l-am convertit într-o “notă către editor” când am terminat cartea și-am început să studiez scenarii de publicare. Intram deja în al doilea an de criză sanitară, care-a lovit din plin cultura și piața de carte, iar a publica poezie părea deja, pentru majoritatea editorilor, un act kamikaze (deși toate cărțile mele dispăruseră de ani buni din librării), așa că nu-mi făceam mari iluzii. Am continuat ceea ce fac de ani de zile, să scot pur și simplu poezia în lume, în instalații, spectacole și laboratoare de improvizație, căci oricum, după cum am tot zis, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei poezii e să rămână îngropată definitiv într-o carte. În vară, o poezie din cartea-mi imaginară a ajuns pe peretele Colegiului Octavian Goga din Sibiu, ca prima poezie murală realizată-n oraș, prin concurs, la festivalul SISAF, realizare datorată artistei Lumi Mihai, cu care-am pus la cale tandemul creativ unu unu unu invers unu.

 

Alte texte au ajuns, întâi, pe ziduri în două ganguri din cartierul bucureștean Chibrit prin creația artistei Suzana Dan.

Două texte s-au născut live într-un laborator de impromivazție de poezie și muzică alături de sazul lui Sașa-Liviu Stoianovici, iar alte două într-un atelier de improvizație de poezie și dans, alături de Cosmin Manolescu, la spațiul de dezvoltare coregraficăAreal, deschizând astfel seria de laboratoare interdisciplinare “corp.text”.

Iar un poem din finalul imaginarei cărți a ajuns pus pe muzică, la inițiativa JazzTM, de Philip Goron (tobe), Ștefan Cașcaval  (bass) și Vlad Cotruş (chitară), într-un videoclip filmat în orașul natal, pe strada care poartă numele orașului natal al lui Ovidius, Sulmona, chiar lângă mare.

E un făcut că tot cineva din afara castei literaților, galeristul Dan Popescu, m-a bătut la cap să public cartea anul acesta, s-a oferit chiar să o sprijine financiar și a găsit formula fericită - o colaborare între H’art Gallery și Casa de editură Max Blecher, pentru o carte de poezie și artă, la care 12 artiști și o fetiță de 12 ani au fost invitați la joacă, să deseneze câte un balon (un personaj cheie al cărții); Miguel Platero, Adrian Preda, Dumitru Gorzo, Ștefan Ungureanu, Gili Mocanu,  Giuliano Nardin, Paula Muñoz Zygmunt, Lumi Mihai, Daniel Bălănescu, Ion Barbu, Dan Perjovschi, Nicolae Comânescu și Ana Toma - care-a făcut o minunată instalație, ilustrând chiar coperta. M-a emoționat fiecare, mă înclin în fața tuturor.

Pe câțiva dintre ei sper să-i întâlniți și la lansare, când vă rog să le cereți autografe!  Lansarea va fi sâmbătă, 11 decembrie, de la ora 17, la Londohome (Str. G-ral David Praporgescu 31, București ) cu lecturi, vin bun și artiști și mai buni. 

*Fb event

Iar duminică, de la 17, tot acolo, va fi prezentată și comentată la o nouă ediție a Institutului Blecher, pe care-o voi încheia cu o scurtă sesiune de poemuzică.

*Fb event

Iar mai jos, textul de prezentare amintit în deschidere:

Cel căruia-i datorez, printre altele, debutul editorial, criticul literar Marin Mincu, ne-a spus în repetate rânduri pe la cenacluri că, în pofida aparenței de îndeletnicire facilă, sau poate tocmai de-aceea, poezia e cel mai complex gen literar; nu-i pentru oricine, chiar dacă mai toți am comis-o, și mai ales nu-i pentru gestualiști și grafomani, căci are nevoie de perioade mari de incubație, așa că un poet care se respectă nu scrie pe bandă rulantă, și nu se grăbește să publice o carte de poezie la un interval mai mic de 5 ani. Firește, cu toții ne-am spus că regula asta, ca și celelalte, exista doar pentru a fi încălcată. Dispariția lui a lăsat, însă, un vid de autoritate atât de mare încât mulți am început abia de atunci să-i urmăm sfatul, descoperind abstinența. La numărătoare, descopăr și eu acum că-n două decenii de la debut am publicat doar 4 cărți de poezie (dintre care 2, s-a spus, "doar" experimentale) iar de la ultima – Grossomodo – s-au scurs 10 ani. Și-am dus la capăt, în fine, o nouă carte de poezie - principala morengo.

Titlul preia cuvintele unuia dintre cântecele “de numărătoare” ale copilăriei: “an tan tirimogodan cara carasi  / principala morengo, tango!” Găsesc plin de farmec că pe atunci puteam acorda rang egal cuvintelor lipsite de noimă și celor purtătoare de sens, precum ultimele din acest cântecel, care păreau a evoca aluziv ceva important (principal, la feminin) fără să-l numească. De parcă am fi stăpânit un cod doar al nostru, inaccesibil adulților, și care când am devenit adulți ne-a devenit și nouă inaccesibil. Pentru mine, principala morengo, tango! a devenit, în timp, un fel de refren interior recurent pentru anumite momente și stări nedefinite, asociate unui soi de sentiment principal. Am și scris, cândva, o poezie numită fix așa: sentiment principal. Pe care adulții, de regulă, s-ar grăbi să-l numească, să-l arate cu degetul – chiar fără să aibă habar. Nici nu știi ce nevoie e mai puternică la adulți, cea de-a avea habar, sau cea de-a nu se afla că n-au habar. A avea habar – despre orice - pare marea chestie a lumii noastre adulte. A dezvrăji și-a arăta cu degetul e boala adulților la fel cum candoarea e “boala” copilăriei. Și-a dragostei, uneori. Și a poeziei, chiar și a celei “de azi”, mai mult decât se crede. Cumva, refrenul acela care-a răzbătut pân-aici ca un mesaj într-o sticlă dă mărturia unor teritorii pierdute, legate într-un arhipelag al inocenței – copilăria,dragostea și ce se-alege după ce toate s-au făcut scrum: poezia. principala morengo: tango!

.