Într-o zi mizerabilă din decembrie 2009, după înmormântarea scriitorului Marin Mincu, Octavian Soviany mi-a spus, pe când ne refugiam într-un bar, că uneori meditează la faptul că a ajuns să aibă mai mulți prieteni pe lumea cealaltă. Trecuseră doar 4 luni de când purtasem pe umeri sicriul poetului Constantin Virgil Bănescu, care și-a oprit singur clepsidra la 27 de ani. Iar peste alte 4 luni poetul George Vasilievici și-a legat prea strâns un fular la gât. Apoi poetul Mircea Țuglea a intrat în mare și nu s-a mai întors. Apoi am dus pe umeri și luntrea poetulului Adrian Diniș. Cu toți fusesem prieten. La înmormântările celor cu care-am copilărit literar nici n-am mai găsit inimă să ajung. Am început să simt pe pielea mea ce spusese Octavian Soviany. Dar oare asta-nsemna ce a spus?
Ca poet, zic adesea că-s doar creația lecturilor mele + ceva viață personală. Sunt odrasla cărților pe care le-am citit. Cărțile mi-au fost prieteni de căpătâi. Inevitabil, cei mai mulți dintre autorii lor sunt pe lumea cealaltă. Așadar, cei mai mulți dintre prietenii mei, câtă frunză și iarbă, nu mai sunt. Dar lumea cealaltă a lor suntem noi, cei care-i citim. Carnea poeților e chiar poezia lor. Poezia e vie până la ultimul cititor.
Așa am început să pun la cale proiecte care să ducă mai departe semințele poeziilor lor: Puzz_lit –niște jocuri stradale de puzzle cu plăcute ceramice pe care erau gravate versurile unor autori recent plecați dintre noi, Cerul poeților dispăruți – instalații aeriene, cu versuri pe coli transparente, lecturabile “pe cer”; Piațeta poeților dispăruți –poezie pe coli transparente peste bolarzii care delimitează Piațeta Anglicană. Între acestea a crescut, aproape de la sine, un proiect de cu totul altă natură, extrem de intim: creșteam flori în sticle învelite cu versurile celor mai dragi poeți dispăruți. Pe măsură ce creșteau, urma să le dăruiesc unor oameni care se vor fi oferit să le îngrijească. Pentru asta, m-am înscris în festivalul Homefest, cu un eveniment pe care urma să-l organizez la mine acasă: oficial, o soarea literară, de muzică și poezie din opera unor autori dispăruți în utlimul sfert de veac; însă planul secret, și adevăratul proiect, era ca, la plecare, vizitatorii să fie invitați să ia acasă câte-o sticlă de poezie-vie, pe care s-o îngrijească. Dar așa-i cu socotelile de acasă, se cam ofilesc în târg: taman atunci a izbucnit pandemia, s-a închis tot și ne-au închis și pe noi în case. Homefest s-a suspendat, iar eu am fost nevoit multă vreme să mă descurc ca un fur, procurându-mi toate cele necesare – pământ, pietriș, vegetație – dintre blocuri. și cu declarații pe proprie răspundere că am ieșit din casă pentru chestiuni de viață și moarte. În răstimpuri, traversam clandestin orașul cu bicicleta și cu câte o floare în spate, pe care-o duceam ca pe-o marfă de contrabandă la câte un nou custode, care se oferise s-o îngrijească. Ar fi fost dificil să explic autorităților motivul exact pentru care mă aflam pe stradă, dar parcă am fost ocrotit de-o bulă de invizibilitate, nu s-a luat nimeni de mine.
Prima floare a fost un stejărel, cules de sub un copac și sădit într-o sticlă învelită cu versuri de George Vasilievici. Când a apărut prima floare, cât o buburuză albastră, am simțit o emoție copilărească, de parcă prietenul meu îmi făcuse cu ochiul.
Întâmplarea a făcut ca primii “grădinari” să fie tot poeți. O particularitate, să spunem, ocultă a proiectlui era că după ce planta creștea și nu mai avea loc în sticlă, custodele trebuia să aleagă: ce salvează, planta sau poezia? Sparge sticla pentru ca planta să-și poată continua creșterea, ori salvează obiectul și acceptă stingerea plantei? Mie opțiunea îmi părea evidentă: obiectul nu conta, poezia era vie, se strecurase deja în sufletul custodelui său și, de ce nu, și al plantei. Dar, când am fost chemat să intervin și să sugerez o soluție, m-am abținut, căci acea cumpănire lăuntrică a fiecăruia era o componentă esențială a proiectului. Atunci mi se păruse grozavă faza asta. Apoi n-am mai fost așa sigur.Și n-am mai închis plante în sticle. Nici chiar în numele poeziei.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu