Bunicuţo, de ce ai ochii aşa de mari? -Pentru că a venit Apocalipsa!

Cam aşa ar suna un tagline pentru romanul "Voia" al debutantului Cosmin Cârciova. Tagline avem, roman este, tabacioc este, vodchi ar fi destulă, prostie câtă pohtim, lăutari s-ar găsi, dar editurile nu deschid încă porţile, nici măcar nu răspund la esemes sau imeil, cel puţin nu înainte de Nobel. Aşa că şi debutul se-amână. Poate după Apocalipsă!
Ceva tot se-ntâmplă: Octavian Soviany, la fel de entuziast ca şi mine în faţa cauzelor pierdute, l-a convocat pe Cosmin la sfârtecarea textelor în Cenaclul Marin Mincu. E un debut şi ăsta. Azi, de la 17.30 Miercuri, 16 februarie, la Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu. [Mă bucur că a fost bine primit!]

Dar gata cu vorbăria, iată nişte fragmente din voiosul roman:

"[...]I-am promis părintelui că voi monta uşi altarului şi chiar asta am făcut. Ivenia s-a ofticat cumplit. Pe tot parcursul lucrării m-a disperat cu tot soiul de poveşti aberante. Una dintre ele suna cam aşa:
- Am un milion de dolari la bancă. Într-o zi voi deschide cu ajutorul lor un parc de distracţii pentru oameni fără simţu’ umorului. Oameni încruntaţi se vor da în carusel iar alţi oameni bucuroşi îi vor privi pe oamenii încruntaţi şi se vor distra privindu-le ridurile de pe frunte. Iar alţi oameni trişti se vor întrista şi mai tare, privind oamenii bucuroşi cum râd de oamenii încruntaţi cum mănâncă vată de zahăr. Iar alţi oameni fericiţi...
- Cred că am înţeles ideea.
Asudat, aplecat peste un borcan de cuie îndoite, gagica mă freca la icre cu poveşti şi întrebări.
- De ce au murit toţi oamenii în afară de noi?
- Pentru că a venit Apocalipsa, i-am răspuns.
- A! Şi... de ce este ceru’ roz?
- Pentru că a venit Apocalipsa, i-am răspuns în timp ce prindeam o balama.
- A!

* * *
- Pe tine cum te cheamă?
- Steve Wallace.
- Şi de ce eşti îmbrăcat ca un dobitoc?
- Pentru că a venit Apocalipsa...

* * *
- Unde mergem?
- La biserici, i-am răspuns.
- Ce să căutăm acolo?
- Oameni vii ca şi noi, i-am răspuns.
- Şi ce să facem cu ei?
- Să ne împrietenim cu ei.
- Cu mine de ce nu vă împrieteniţi?

* * *
În prima zi am fost la două biserici şi n-am găsit pe nimeni. La celelalte nu se putea ajunge cu maşina deoarece străzile erau blocate.
La întoarcere ne-a prins sulful iar ştergătoarele nu funcţionau... şi ne-am rătăcit. Oricum, popa conducea groaznic. Tipa a trântit-o din nou şi nu m-am mai putut abţine să nu râd:
- Auzi, preasfinţite? Da’ matale ai carnet de conducere?

* * *
Era cam nasol în „sălbăticie”. Rămăseseră foarte puţine stele; atât de puţine încât le puteai număra.
Am rămas în maşină şi, când a adormit popa, Ivenia s-a oprit din trăncănit. O linişte mormântală.
Pe la 2 noaptea sulful s-a evaporat şi m-am deşteptat din aţipeală cu un deget în urechea stângă.
- Steve! a şoptit ea.
- N-ai somn?
- Uite! S-a topit sulfu’!
Am ieşit sub cer şi am numărat stelele: 24. Era foarte întuneric iar Ivenia mă ţinea de braţ. Nu ne puteam vedea chipurile...
- Steve! (şoptea drăguţ)
- Ce mai vrei?
- De ce au mai rămas doar douăş’ patru de stele pe cer?
Am oftat şi am răspuns.
- Nu ştiu, Iv, habar n-am...
- Îţi zic eu de ce; pentru că a venit Apocalipsa.

* * *
Am făcut-o de oaie în noaptea aia, mi-am vândut sufletul.
Ivenia mi-a mărturisit următoarele, în timp ce stăteam zgribuliţi pe nişte bucăţi de zid:
- Steve, mi-a şoptit, mie îmi vine să plâng tot timpul de când nu mai aud păsărele ciripind. Dar nu mai am lacrimi, ştii de ce?
- De ce? am şoptit. Pentru că a venit Apocalipsa?
- Exact d’aia!
- Şi hai să-ţi mai zic ceva; mi-e frică tot timpul... Când a venit Apocalipsa şi făceam metanii cu popa şi se zguduia tot pământul, am ridicat capu’ şi m-am uitat pe fereastră. Ştii ce am văzut?
- Ce?
- Bulgări de foc care cădeau din cer. Şi am auzit ţipete îngrozitoare de copii. Şi de atunci mi-e frică tot timpul.
- De ce te temi?
Încă... îi mai aud glasul sugrumat şi simt bezna şi frigul de pe Terra. Mă strângea puternic de mâna stângă cu mânuţele ei scheletice şi îmi zicea de ce se teme...
- Pentru că va mai veni o Apocalipsă special ca să ne ia pe noi trei.
Şi ne-am dat cap în cap. După care ne-am sărutat şi mi-a plăcut extrem gustul buzelor ei subţiri şi mov. Şi i-am pus pe deget inelul Minotaurului, după care m-am aşezat peste ea şi ne-am mângâiat cu destulă pasiune încât să ducem la bun sfârşit ideea. De ce am făcut asta? Exact, pentru că a venit Apocalipsa.

* * *
Când sulful a început să se evapore, Miltiade ne-a trezit. Adormisem sub un panou răsturnat la distanţă de 5 metri unul de celălalt. Deasupra noastră, o tipă imensă mânca ciocolată.
Popa bănuia.
- Călătorule, mi-a zis într-o doară, să faci tot posibilul să-ţi struneşti memoria pe curăţenie.
- Nu văd altă opţiune, am belmejit.
Din momentul ăla relaţia noastră s-a răcit vertiginos.
Am regăsit biserica şi într-un timp extrem de scurt am putut citi pe uşa altarului:
„Persoanele care au voie să intre în Sfântul Altar:
- Părintele Miltiade”.

* * *
Mare bucurie a fost pe capul meu când am jefuit un magazin de cosmetice. Machiată, Ivenia arăta mai mult decât suportabil. Şi miroseam a parfumuri cu nume de staruri care în momentul ăla, probabil că se pupau cu asfaltul.
Şi mai ales, cosmeticele ne-au îmbunătăţit considerabil partidele de amor de sub cerul roz. Aşa stau lucrurile, chestiile astea sunt afrodisiace.
Ivenia nu rămânea însărcinată nici s-o pici cu ceară.

* * *
Nu mai schimbam prea multe cuvinte cu preotul. Îl dezamăgisem şi ajunsesem să fiu în ochii lui un individ mediocru şi hedonist ca toţi ceilalţi. Urmasem calea desfrâului şi uneori, sub cerul vag înstelat, mă vizitau adieri de remuşcare, iar când Ivenia îmi şoptea „Steve, hai să ne iubim că a venit Apocalipsa!”, adierile de remuşcare se întorceau la cele 10 sau 15 stele şi-şi trăgeau palme reciproc.

* * *
Ploua destul de rar. Dar atunci când acest lucru se întâmpla, eu şi Ivenia nutream senzaţia că trăim în cea mai paşnică lume posibilă. Nu mai existau tunete şi fulgere de nicio culoare. Vântul adia foarte rar şi din cauza liniştii totale, muzica ce o cânta ploaia torenţială te făcea să-ţi dai seama că Apocalipsa fusese cel mai bun lucru care se petrecuse de la Geneză încoace.

* * *
Masa era aşezată în mijlocul bisericii şi era luminată de 12 lumânări. Miltiade gătise iahnie, peşte şi salată. De fapt e cam mult spus „gătise”, întrucât bucatele proveneau din conserve. Dar erau aşezate frumos şi mai ales calde. Şi ne-a servit cu vin roşu.
Am observat că în afară de sterilitatea Ivenei, sau a mea, sau a amândurora, Apocalipsa ne făcuse să ţinem mai mult la băutură. Deci, una peste alta, situaţia nu era chiar atât de nasoală.
Băusem 10 sticle de vin toţi trei şi încă ne mai cerea organismul. După încă 10 sticle am început să discutăm pe şleau.
- Cred că eşti sterilă, Ivenia, i-a mărturisit popa. Sau tu eşti steril, Steve. Sau amândoi.
- Asta e Voia, am zis. Chiar dacă Apocalipsa n-a eradicat Terra din Cosmos, după cum era de aşteptat, ne-a făcut totuşi incapabili să ne reproducem şi prin urmare, în cel mai fericit caz, peste 80 de ani nu va mai exista picior de om în Univers.
- Şi vor apărea din nou dinozauri, a întărit Ivenia.
- Hmm.., a zis popa, interesantă teorie. A sorbit un gâtlej zdravăn de vin cu chipu-i luminat feeric şi a început: M-am gândit de multe ori... că poate doar oraşul sau ţara asta au fost distruse. Şi multitudinea de dovezi contra au început să curgă; persistenţa lăcaşelor de cult, cadavrele care n-au niciun fir de păr atins, frecvenţe radio , sateliţi, electricitate... M-am gândit că am fi putut produce energie eoliană şi am văzut cu ochii: Nu bate vântul. M-am gândit că am putea produce energie solară şi am văzut...
- Cu ochii, zise Ivenia.
- ...Că Soarele s-a divizat, continuă Miltiade. Apoi, văzând şi luând aminte la toate aceste semne, am încercat să aflu care este misiunea noastră în puţinul ce ne-a mai rămas. Mai exact dacă mai trebuie să facem ceva pentru planetă.
Am observată că în afară de sterilitatea Ivenei, sau a mea, sau a amândurora şi a faptului că ţineam mai mult la băutură, Apocalipsa ne făcuse să nutrim o anume grandomanie în ceea ce privea forţa noastră asupra planetei. Valoare neconcretizată practic, de altfel.

* * *
- Şi am ajuns la concluzia că pentru integritatea noastră morală, este vital să facem Voia.
- Păi..., s-o facem! Am zis eu zâmbăreţ, scobindu-mă între dinţi.
- Uitaţi, prieteni, cum stau lucrurile...

* * *
Din acest punct totul a luat-o razna. Pacea s-a evaporat. Fericirea s-a consumat. Echilibrul a zis pa, pa, faceţi borş, iar în locul său, un dezechilibru extrem de bizar s-a instalat în micul nostru orăşel apocaliptic. Şi toate astea ca să fim siguri că facem tot ce ne stă în putinţă să respectăm Voia. Şi mă gândesc acum, în confortul hammerian, că e foarte greu să respecţi Voia atunci când habar n-ai care e Voia.
Un lucru e cert: Dacă Miltiade a avut doar respectabila voinţă de a-şi păstra integritatea morală, ei bine ar fi trebuit să se gândească de două ori înainte de a se hotărî să facă Voia, neştiind care e Voia.

* * *
Exact, şi el a grăit aşa:
- Uitaţi, prieteni, cum stau lucrurile; Dacă Voia este ca prin Apocalipsă viaţa omului sub cer să ia sfârşit, trăi-vom puţinul ce ne-a mai rămas în căinţă şi când ceasul va dori, întorcându-ne-vom la divinitate, după caz.
Exact, după caz. Şi apoi el a grăit aşa:
- Dacă Voia este ca prin Apocalipsă să se obţină o resurecţie din rădăcini a omenirii şi, prin urmare, planeta să înflorească grozav în urma furtunii..., ei bine...
- Două secunde, am zis. Mi-am masat pleoapele şi am inspectat o vreme ceaţa din încăpere. Ce încerci să spui?
Miltiade s-a trezit din reverie şi a dus paharul la gură, apoi s-a răzgândit şi l-a aşezat cu zgomot pe muşama. Cu alte cuvinte, lumea era pusă la cale de o şleahtă de beţivi. Mai exact spus, o slăbănoagă ţăcănită, un preot disperat şi un individ oarecare, într-o ambianţă de basm, se credeau dragoni care scuipă flăcări sau, de bine de rău, cele trei burice ale lumii.
- Trebuie să o lăsăm gravidă pe Ivenia, a zis popa cu vocea sa duioasă.
- Trebuie să ne grăbim, a zis popa cu vocea sa duioasă.
M-am şters la gură, am trântit şervetul pe muşama destul de violent şi apoi am început...
- E strigător la cer!
- Fiule...
- NU MĂ LUA CU FIULE! M-am ridicat şi l-am ameninţat cu degetul deasupra mesei. NU EŞTI TATA!
Ivenia mânca în continuare, mestecând cu atenţie, privind când la unul, când la celălalt.

* * *
- MĂGARULE! I-am strigat. E FEMEIA MEA!
- Nu există pe Terra decât posesia sufletului, a rostit popa cu vocea sa duioasă.
- Ai luat-o razna unchiule, i-am mărturisit. Ştii?... eşti ţicnit, dus cu pluta, dus de acasă (număram pe degete) dereglat la căciulă, ai probleme la ora doişpe...
- Fiule...
- Ai auzit? am întrebat-o pe Ivenia, crede că sunt fiu’ lui.
- Să-i cerem şi ei părerea, a propus rivalul meu înverşunat.
M-am trezit din reverie şi m-am aşezat cu blândeţe pe locul meu. Mi-am turnat un pahar şi i-am zâmbit femeii, iar aceasta mi-a zâmbit înapoi.
- Femeie, a zis el. Încuviinţezi...
- Pfff, am intervenit, lasă gargara, moşule!
Pe urmă m-am ridicat, m-am aciuat lângă spătarul scaunului ei şi am început să-i masez umerii zâmbăreţ.
- Mi te vei dărui în noaptea asta? a zis el.
- Pfff, am zis eu.
- Bineînţeles, a zis ea. [...]"