Ultima operă a lui Brâncuşi: Google

Azi: 135 de ani de la naşterea lui Brâncuşi. Replicile locale, în carne şi oase, ale Cuminţeniei Pământului probabil că nu-şi vor aduce aminte. Bine că şi-a amintit Google, care i-a dedicat unul dintre cele mai frumoase tributuri din ultimii 13 ani, de când îşi pune logo-ul pe tocătorul iubirii pe dezinteres [aşa numitele Doodles]. Bravo.
Poate cu ocazia asta îşi amintesc şi francezii de pagina aia din Wiki care-a-nţepenit în eboşă... S’il vous plaît, Messieurs! Asta până ne lămurim ce-a fost mai întâi: oul sau cocoşul galic?
...Şi ca să nu-i negijăm nici pe-ai "noştri", transcriu un editorial pe care l-am publicat prin 2002 în ZIUA de Constanţa [prezent şi-n volumul de publicistică Măcelărie]:

32 la 27 pentru fiul urbei

În Tulcea, la o manifestare cu iz cultural: lansarea unui volum preţios semnat de un autor căruia întreaga suflare îi ocolea numele, preferând o formulare mai plastică: “acest fiu al urbei”. Autorul [Augustin Ioan] stătea relaxat în faţă şi urmărea, îngăduitor, campionatul de periaj închinat augustei sale făpturi. Din când în când, din cauza zăpuşelii sau pentru a alunga nişte musculiţe, îşi făcea vânt cu propria carte. În acele momente închidea ochii şi chipul său părea atins de-o lumină secretă. Stam alături de Ştefan Caraman, care urma să-şi lanseze o carte de teatru. Şi care nu putea aspira, pe atunci, decât, cel mult, la titlul de “nepoţel al urbei”. Hai, “nepoţel teribil”. În fapt, adunarea era compusă doar din tătici, uncheşi, cumnaţi, cuscri şi naşi culturali, o inflaţie de rubedenii închipuite care se îmbulzeau în albumul de familie al invitatului pentru că-i onorase, în copilărie, cu un pipi pe genunchi, un tras de mustaţă sau o praştie-n geam. Apoi însuşi editorul veni la tribună şi tuşi foarte grav. Avea o slăbiciune aparte pentru două expresii, care se luptau de moarte în gura lui pentru supremaţie: “fiu al urbei” şi “lucrare fundamentală”. De plictiseală, m-am apucat să ţin scorul: după un sfert de oră, ”fiul urbei” bătuse ”lucrarea fundamentală” cu 32 la 27. La scurt timp după asta, lucrarea Danaida a lui Brâncuşi era vândută cu o sumă record la o licitaţie internaţională, devenind cea mai scumpă sculptură din lume. “Un triumf al geniului românesc!”, salutară oficialităţile noastre momentul. Că ce-avem noi mai scump decât vorbele... Sunt curios care a fost scorul dintre ”fiul naţiei” şi ”lucrarea fundamentală”. Şi care-i, la urma urmei, naţia aia şi de ce se împopoţonează aşa cu sudoarea odraslei care-a fugit de acasă.