Oameni de onoare

Acum două zile, nepreţuitul meu tată a împlinit 68 de ani. Grei ani, doar de-ar fi să-i amintesc pe primii, petrecuţi într-un lagăr de concentrare nazist, episod despre care nu mi-a vorbit niciodată şi despre care-am aflat accidental în copilărie, controbăindu-i prin lucruri şi descoperind o înfiorătoare mărturie bătută la maşină. Ani urmaţi de urgia stalinistă, plini de teroare şi lipsuri, când dictatura proletariatului l-a pus la index, ca fiu de intelectuali şi chiaburi. Apoi fatala "Iepocă de aur", când iar nu i-a mers uşor, căci şi-a ratat magistral cariera de şef al atelierului de proiectare al Regionalei CF Constanţa refuzând să intre-n Partidul Comunist. Şi a făcut-o cu simplitate şi eleganţă: a refuzat să renunţe la barbă! Nu puteai intra în Partid cu barbă, aşa că i s-a cerut s-o dea jos şi le-a zis cam aşa: ştiu că partidul ocroteşte familia, ca celulă de bază a societăţii, iar nevastă-mea zice că, dacă-mi dau barba jos, divorţează! Ce e mai important pentru partid, adeziunea mea sau celula? Şi nu i-a mai cerut nimeni nimic, în locul lui a fost promovată o colegă, care i-a rămas şefă până la pensie. Cu aceeaşi simplitate şi eleganţă, mama a refuzat să colaboreze cu Securitatea: lucra la Bibliotecă şi a venit unul să-i propună marea cu sarea, că acolo vine tot felul de lume, se discută chestii, n-ar vrea să raporteze "mai sus" ce se discută când se discută? Şi mama a zis că nu-şi vede capul de treabă, abia ţine minte ce-are de făcut peste zi. Şi n-a tras nimeni de ea; au racolat o colegă, o mediocritate ilustră, care a colaborat aşa bine că a făcut carieră, a ajuns prin inspectorat şi mai sus, i-a fost "bine"... Noi ne-am zbătut mai departe în lipsuri, mi-am petrecut copilăria la cozi, în beznă şi frig, dar n-am niciun strop de regret, chiar sunt mândru. Sunt mândru că ai mei au ales când nu prea aveai de ales, şi-s convins că-ntr-un fel sau altul avem mereu de ales aşa cum mereu avem ceva de pierdut. Asta apropo de relativizările din ultima vreme în legătură cu "onorabilii" care-au colaborat niţeluş, doar o ţâră, doar pentru că n-ar fi avut încotro. Nu, sunt şi oameni (destui!) pe deplin onorabili, şi va trebui cândva să ne-aducem cu adevărat aminte de ei. Măcar să ne fie ruşine de ei când albim câte-un laş care "s-a strecurat". Măcar câtă ruşine mi-a fost mie când m-am trezit că se nimerise să-mi iau salariul de la aceleaşi "structuri" care, prin complicatele iţe ale tranziţiei, erau legate de nemernicii care-i călcaseră pe ai mei în picioare. "Iepocii de aur " i-au urmat patimile "Cleptocraţiei", când onorabilitatea familiei mele a fost cu-ndesat răsplătită: cu puţin înainte de pensie, au fost amândoi aruncaţi în şomaj în acelaşi an, disponibilizaţi - cum spune la cartea tranziţiei de la oligarhia comunistă la aia capitalistă, disponibilizaţi pentru că sistemul i-a considerat iar dispensabili pe cei onorabili, s-a lepădat de ei ca de-o pereche de şosete uzate. Şi nu pentru că n-ar mai fi fost cu adevărat nevoie de ei, ci pentru că-i încurcau pe nemernici: atelierul de proiectare al tatii ţinea în buzunarele statului miliarde de euro ce puteau fi mutate în buzunare private. Ei, onorabilii, sunt adevărata infrastructură pierdută. De-aia jafurile de la transporturi, de-aia falimentul căilor ferate, de-aia miliardele prăduite, de-aia birurile care vă sunt născocite zilnic, de-aia miile de construcţii care se vor prăbuşi la cutremur, de-aia trenurile care deraiază sau rămân în câmp, de-aia cei mai puternici granguri ai ţării sunt, sau au fost legaţi de ministerele care patroneză găurile astea negre, infrastructura şi transporturile: trenurile şi ţara din jurul lor deraiază pentru că onorabilitatea n-a fost şi nu va fi prea curând preţuită. La fel ca-n toate blestematele epoci anterioare, se găsesc, chiar şi-n generaţia mea, destui dispuşi să "colaboreze", să-nchidă ochii, să relativizeze ori să facă, măcar, caterincă de cei mai curaţi decât ei. Nici acum nu trebuie să tragă nimeni de ei: se oferă singuri. Dau coate să prindă un loc mai în faţă. Dau şpagă să intre primii-n cazan. Mi-e silă-milă de ei. Şi-s tare mândru de tata. Când mi-e greu, de la el ştiu măcar încotro să nu o apuc.

Ah, apropo de onoare. Azi, tatăl meu spiritual, Harry Tavitian, a devenit, oficial, cetăţean de onoare al Constanţei. Niţel cam târziu! Era deja, de doi ani, cetăţean de onoare în Vălenii de Munte. Dar, vorba lui, mai bine mai târziu decât prea devreme!

* foto de Manuela Tavitian: Mugur & Harry, Crăciun, 2010