joi, 10 februarie 2011

Oameni de onoare

Acum două zile, nepreţuitul meu tată a împlinit 68 de ani. Grei ani, doar de-ar fi să-i amintesc pe primii, petrecuţi într-un lagăr de concentrare nazist, episod despre care nu mi-a vorbit niciodată şi despre care-am aflat accidental în copilărie, controbăindu-i prin lucruri şi descoperind o înfiorătoare mărturie bătută la maşină. Ani urmaţi de urgia stalinistă, plini de teroare şi lipsuri, când dictatura proletariatului l-a pus la index, ca fiu de intelectuali şi chiaburi. Apoi fatala "Iepocă de aur", când iar nu i-a mers uşor, căci şi-a ratat magistral cariera de şef al atelierului de proiectare al Regionalei CF Constanţa refuzând să intre-n Partidul Comunist. Şi a făcut-o cu simplitate şi eleganţă: a refuzat să renunţe la barbă! Nu puteai intra în Partid cu barbă, aşa că i s-a cerut s-o dea jos şi le-a zis cam aşa: ştiu că partidul ocroteşte familia, ca celulă de bază a societăţii, iar nevastă-mea zice că, dacă-mi dau barba jos, divorţează! Ce e mai important pentru partid, adeziunea mea sau celula? Şi nu i-a mai cerut nimeni nimic, în locul lui a fost promovată o colegă, care i-a rămas şefă până la pensie. Cu aceeaşi simplitate şi eleganţă, mama a refuzat să colaboreze cu Securitatea: lucra la Bibliotecă şi a venit unul să-i propună marea cu sarea, că acolo vine tot felul de lume, se discută chestii, n-ar vrea să raporteze "mai sus" ce se discută când se discută? Şi mama a zis că nu-şi vede capul de treabă, abia ţine minte ce-are de făcut peste zi. Şi n-a tras nimeni de ea; au racolat o colegă, o mediocritate ilustră, care a colaborat aşa bine că a făcut carieră, a ajuns prin inspectorat şi mai sus, i-a fost "bine"... Noi ne-am zbătut mai departe în lipsuri, mi-am petrecut copilăria la cozi, în beznă şi frig, dar n-am niciun strop de regret, chiar sunt mândru. Sunt mândru că ai mei au ales când nu prea aveai de ales, şi-s convins că-ntr-un fel sau altul avem mereu de ales aşa cum mereu avem ceva de pierdut. Asta apropo de relativizările din ultima vreme în legătură cu "onorabilii" care-au colaborat niţeluş, doar o ţâră, doar pentru că n-ar fi avut încotro. Nu, sunt şi oameni (destui!) pe deplin onorabili, şi va trebui cândva să ne-aducem cu adevărat aminte de ei. Măcar să ne fie ruşine de ei când albim câte-un laş care "s-a strecurat". Măcar câtă ruşine mi-a fost mie când m-am trezit că se nimerise să-mi iau salariul de la aceleaşi "structuri" care, prin complicatele iţe ale tranziţiei, erau legate de nemernicii care-i călcaseră pe ai mei în picioare. "Iepocii de aur " i-au urmat patimile "Cleptocraţiei", când onorabilitatea familiei mele a fost cu-ndesat răsplătită: cu puţin înainte de pensie, au fost amândoi aruncaţi în şomaj în acelaşi an, disponibilizaţi - cum spune la cartea tranziţiei de la oligarhia comunistă la aia capitalistă, disponibilizaţi pentru că sistemul i-a considerat iar dispensabili pe cei onorabili, s-a lepădat de ei ca de-o pereche de şosete uzate. Şi nu pentru că n-ar mai fi fost cu adevărat nevoie de ei, ci pentru că-i încurcau pe nemernici: atelierul de proiectare al tatii ţinea în buzunarele statului miliarde de euro ce puteau fi mutate în buzunare private. Ei, onorabilii, sunt adevărata infrastructură pierdută. De-aia jafurile de la transporturi, de-aia falimentul căilor ferate, de-aia miliardele prăduite, de-aia birurile care vă sunt născocite zilnic, de-aia miile de construcţii care se vor prăbuşi la cutremur, de-aia trenurile care deraiază sau rămân în câmp, de-aia cei mai puternici granguri ai ţării sunt, sau au fost legaţi de ministerele care patroneză găurile astea negre, infrastructura şi transporturile: trenurile şi ţara din jurul lor deraiază pentru că onorabilitatea n-a fost şi nu va fi prea curând preţuită. La fel ca-n toate blestematele epoci anterioare, se găsesc, chiar şi-n generaţia mea, destui dispuşi să "colaboreze", să-nchidă ochii, să relativizeze ori să facă, măcar, caterincă de cei mai curaţi decât ei. Nici acum nu trebuie să tragă nimeni de ei: se oferă singuri. Dau coate să prindă un loc mai în faţă. Dau şpagă să intre primii-n cazan. Mi-e silă-milă de ei. Şi-s tare mândru de tata. Când mi-e greu, de la el ştiu măcar încotro să nu o apuc.

Ah, apropo de onoare. Azi, tatăl meu spiritual, Harry Tavitian, a devenit, oficial, cetăţean de onoare al Constanţei. Niţel cam târziu! Era deja, de doi ani, cetăţean de onoare în Vălenii de Munte. Dar, vorba lui, mai bine mai târziu decât prea devreme!

* foto de Manuela Tavitian: Mugur & Harry, Crăciun, 2010

16 comentarii:

clarobscur spunea...

excelent, Mugur!
La mulţi ani!
multă sănătate şi altor tăi, şi ţie!
să vă vedeţi şi să ne vedem bucuroşi!

p.s. când deschizi şampania?

Mugur Grosu spunea...

:) cu-mbrăţişări, Sorin!
ei, nu ne aruncăm la şampein. da' nişte stropi de uischi-n cafeaua din zori tot vor fi! :)

Dan Iancu spunea...

la multi ani mugure:)
sa dea cine vrei tu, chiat tu daca nu se poate altfel, ce-ti doresti cind si cum iti doresti.

grigoreS spunea...

La mulŢi ani, tinere! La mulţi ani, tatălui tău!!!

Textul ăsta mi-a amintit de tinereţea mea:). Aveam 18 ani şi eram muncitor topometrist la Atelierul de proiectare al Regionalei CF Constanţa, condus de d-na Comăniţă (nu i-am uitat numele după 20 de ani!), atelier unde lucra şi tatăl tău...

Iulian Tănase spunea...

Foarte frumos, la mulți ani!

vakulovski spunea...

La Mulţi Ani, Grosu!

Mugur Grosu spunea...

OLE!!!

dannish spunea...

să ne trăieşti, tinere, şi să înfloreşti! la fel şi taţii tăi.

Gelu Vlasin spunea...

de la sublimul pe care'l meriti...in sus ! in sus'ul ala onorabil si onorant. multi ani !

Mugur Grosu spunea...

ioi, oameni buni, foarte mulţumesc, ce sperietură! 99 de like-uri? hai cu suta, vorba lui Iulian, să plecăm şi noi acasă! :)

Anonim spunea...

misto textu'
mai misto oamenii
si mai misto autoru'

Catalina George spunea...

Mugur, toata admiratia din lume pentru atitudinea, corectitudinea si onoarea pe care parintii tai si le-au pastrat. Pina la urma, cum spuneai, asta este o mostenire de apreciat.

Multumire si liniste parintilor tai, biologici si spirituali, iar tie - sa ajungi acolo unde-ti doresti.

M-a impresionat foarte mult textul tau. Curat si puternic.
As bea un pahar acum cu tine.

Mugur Grosu spunea...

:) mi-aţi readus zâmbetul pe chip, unde-i place să stea.
am avut ceva emoţii despre ce-o să spună tata, încă rămâne cel mai exigent lector al meu, şi nu s-a dezminţit nici acum: zice c-am exagerat, că am făcut din el nu ştiu ce erou dar că, în fine, valoarea literară a textului n-ar fi de lepădat :) aşa-i tata: dacă toată lumea care ar urca într-un troleu s-ar vorbi să nu perforeze bilet, el ar găsi o metodă să-l peforeze, astfel încât să nu se supere nimeni dar să aibă şi el conştiinţa liniştită. dacă şi şoferul le-ar spune că pot călători gratis, el ar insista să plătească. şi dacă n-ar avea cui, ar prefera să meargă pe jos. păi asta cred că ar defini cel mai bine eroismul :)

Yigru Zeltil spunea...

foarte tare.

Costin Comba spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
veone spunea...

"Sunt mândru că ai mei au ales când nu prea aveai de ales" - nu va cunosc, dar si eu sunt mandru de voi