zoom out

Sunt mai bine de 10 ani de când am scris rândurile de mai jos. Aveam aproape 28 de ani, acum sunt foarte, foarte aproape de 38. Şi parcă toată această acumulare de ani n-a făcut decât să rotească un transfocator uriaş, lărgind tot mai mult perspectiva, îngrămădind tot mai multe în cadru şi îndepărtându-le, până când voi distinge doar o sumă de linii şi de culori pe o hartă străină, aşa cum ne găsim cartierul pe Google Earth şi ne imaginăm că suntem şi noi acolo:

Nici nu-mi mai amintesc precis când s-a-ntâmplat pentru prima oară să mă-ntâlnesc cu dânsa*. Dacă ne-am cunoscut vreodată cu adevărat. Neamurile, vecinii, şcoala, toate acele categorii care alcătuiesc, printr-un bruiaj discret dar constant, instituţia atât de temută şi respectată a supraeului, s-au străduit din răsputeri să împiedice această întâlnire. Asta, probabil, m-a incitat cel mai mult. Am plecat urechea la zvonuri; am făcut propriile mele cercetări. Prima bănuială a fost că o voi întâlni undeva pe stradă; pentru că nu se-ntâmpla nimic spectaculos, am început să mă abat tot mai mult pe maidane. Nu-ncape nicio îndoială că, dată fiind reticenţa părinţilor faţă de planurile mele de hoinăreală, simţurile mi s-au ascuţit corespunzător. În consilii familiale prelungite a trebuit să-mi expun, îndelung şi destul de ambiguu, motivele. Nu erau prea grozave; am făcut împreună o sumă de compromisuri până la prima ispravă notabilă (nu-mi amintesc exact care: ori mi-am spart capul, ori şi l-au spart alţii din pricina mea). Ne-am spus atunci fiecare vorbele şi refuzurile. Probabil a fost mai mult o ceartă decât o înşiruire de expuneri. Am avut atunci prima bănuială grea: în preajma mea începuse să prindă contur un drum al neechivocului. O autostradă în toată regula, fără abateri la stânga şi la dreapta şi fără popasuri în câmp. Aveam voie să-mi trag o clipă suflarea în locurile special amenajate. Deţineam ilegal energii excedentare? Trebuia să le depun acolo. De pildă la Şcoala de muzică. Vâsleam la pian de nu mă vedeam. Dar nu era de ajuns. Aşa că m-au dus şi la bazinul de înot. Mergeam de două ori pe săptămână şi gâfâiam igienic încolo şi-ncoace. Aveam culoarul meu, porţia mea de clor, casca mea de protecţie împotriva otitei. Nu spun că nu mi-a plăcut; nimeni nu înota cu lanţurile la picioare; nimeni nu ajungea împins cu biciul în mijlocul bazinului. Dar era altceva. Am luat, fără să vreau, şi o diplomă pentru chestia asta. N-am vrut neapărat, nu ştiam ce e aia, dar au fost împrejur destui care s-au bucurat. Deşi eu eram premiantul, deşi ei pentru mine păreau că se bucură, am lăsat-o mai moale cu străduitul: am avut grijă să nu mai ies în evidenţă cu performanţe aşa igienice. După această pauză mediocră mi-am reînceput cercetările discrete. Singurul lucru interesant din toată acea bălăceală organizată a fost întâlnirea cu Andra. Sau poate că nu aşa o chema, dar ce mai contează. Nu cred că aveam mai mult de 8 ani, nici ea cu mult peste 10. Apărea ca o rază miraculoasă dincolo de norii de clor ai culoarelor; înota mereu exagerat de departe şi clipele în care o puteam atinge cu privirea erau revoltător de sărace. Când se ivea în sala cu miros de cauciuc, ceva mi se bloca în torace, picioarele se înnodau ca proastele. Prăjina antrenoarei îmi cobora deasupra ţestei şi mă trăgea înspre mal în bolboroseli nesemnificative. Când Andra îşi lepăda halatul şi-şi scufunda conturul serafic în undele cloroase, apa devenea azurie şi cristalină, merita să te îneci acolo, singurul dintre edenurile posibile. În câteva săptămâni am devenit, fără să ştiu, poet. Poetaş. Poeţel. Sau care o fi diminutivul adevcat vârstei. Când lumea se ducea la culcare, îmbărbătat de-un mister gigantic aprindeam un ciob de veioză şi încercam să adun în cuvinte capodopera ce poruncea să fie scrisă imediat. Din câte îmi amintesc, n-a ieşit nimic de genul acesta. În câteva săptămâni am scrijelit doar o foaie cu lucruri stranii şi obosite. O văicăreala eroică şi hazlie de 5-6 rânduri în care strigam că vreau să mă fac un fel de îngeraş sau de molie ca să pătrund, noaptea, în dormitorul ei şi să-i flutur pe la frunte. (Cred că mai auzisem undeva lucrurile astea dar nu sunt foarte sigur.) Singurul meu confident a fost soră-mea: un fel de cupidon-curier. După câteva zile înfrigurate (îmi amintesc că era iarnă), mi-a spus că săgeata plecase spre ţintă. Am început să înot în locuri aglomerate, fără să privesc spre conturul acela tremurător, singurul de pe planetă pentru care merita să trăieşti. Sau să mori (nu mai ştiu cu precizie). Dacă m-a căutat cu privirea n-a văzut decât casca mea verde: veneam cu gloata, făceam stropii noştri obişnuiţi, plecam cu gloata. Cu toate astea am primit un răspuns: trebuia, cumva, să ne-ntâlnim, dorea să-mi dea nişte fotografii! Asta, ce-i drept, m-a terminat nervos. (Nici prima mea întâlnire cu un critic literar nu a fost mai barbară.) Aveam şi un soi de febră: de câteva săptămâni, fără ştirea părinţilor, renunţasem să mai port fesul, era iarnă şi ieşeam din bazin cu ţeasta udă. Cine îşi poate reprezenta un june îndrăgostit şi cu fes de lână? Asta pur şi simplu nu se poate vedea. Aşa că m-am îmbolnăvit dracului, am făcut bronşită sau gripă, am rămas ţintuit la pat. În acele vremuri eroice am scris primele texte. Asta de fapt nu e aşa important; atunci, de fapt, am început să citesc din greu. Ceea ce scriam era o compilaţie hazlie a lucrurilor gândite, trăite şi tipărite de alţii. Pe măsură ce înaintam mă vedeam tot mai mic, penibil şi insignifiant. În curînd din această reprezentare n-a mai rămas decât casca cea verde. Şi nu ştiu cum naiba, într-o zi s-a topit şi asta, uitată pe un calorifer sau alt agregat punitiv. N-am mai fost niciodată la bazin. Întâlnirea aceea n-a mai avut loc. N-am mai privit nicio fotografie. Poate că asta, sau poate că nu asta a fost prima joncţiune cu ratarea.
Cam în aceeaşi perioadă, consiliul familial, foarte-ncântat de intenţiile sale, avansase cu autostrada viitorului meu îngrijorător de mult. Dacă mă înălţam puţin pe vârfuri ar fi trebuit să văd licărind în depărtare turlele unui megalopolis. În loc de asta mă furişam pe marginea drumului, tot mai sprinţar prin hăţişuri, până în ziua când m-am rătăcit de-a binelea şi n-am ştiut să mă mai întorc. Într-un fine de vară m-am trezit că m-au dat afară de la Şcoala de muzică. Singurii mei tovarăşi erau, în ordine aproximativă, câinii din Tăbăcărie, un golănaş numit Iliescu (am aflat mai târziu că nu era singurul) şi lebedele înglodate-ntr-un ţarc din Parcul Pionierilor. În altă zi m-am trezit şterpelind 100 de lei. Aşa, de gest, de dragul interdicţiei. În alta am subtilizat o carte. M-am oprit aici doar pentru că am scăpat nepedepsit. Mai târziu, pe la 14 ani, m-am apucat de fumat şi m-am cinstit cu prima corijenţă. La mate. Rasul în cap pentru bună purtare avea să devină, nu ştiu cum naiba, o emblemă aproape ascetică. A dormi noaptea, a fi în rândul lumii, a purta cravată, a sta la masa vieţii cu mânecuţele scrobite deveniră, nu ştiu de ce, o ruşine. Am continuat prin a fi exclus din toate cercurile şi de pe toate autostrăzile importante. N-am urmărit asta; n-am pătruns nici măcar într-un gang cu adevărat. Am vrut să mă-ntorc de câteva ori şi n-am mai găsit drumul. Mi-am pus o cravată la gât dar era să mă spânzur cu dânsa. Neamuri, profesori, vecini şi prieteni au încercat să mă ajute, fiecare cum s-a priceput mai bine. N-au reuşit şi regret din tot sufletul asta: nici unul din drumurile pe care mi le-au arătat nu duce cu adevărat undeva anume. Probabil că nimeni nu poate arăta altuia încotro s-o apuce. Iată-mă, deci, la aproape 28 de ani, în aceeaşi derivă. Probabil că port o mânecuţă sau alta din cele rămase de pe băncile şcolii. Dar asta nu spune nimic. Poate doar că se-apropie marea-ntâlnire. Sau poate că nu. Poate chiar prin aceste rânduri ratez şi această ocazie. Aceea de a rata desăvârşit. Fără echivoc. Pentru că nu sunt chiar eu cel care scrie aici şi nici acestea nu sunt cuvintele pe care ar fi trebuit să le spun.

*Ratarea [tema ediţiei din Suplimentul de Marţi- octombrie 2000]