Tata

Mi-e şi ruşine să spun de câţi ani am în cuptor o carte la care n-am mişcat niciun deget. Ştiu doar cum se va numi: Superstar. Dar nu s-a copt încă. E genul de carte care te strigă când este gata. Nu m-a strigat. Sau nu m-am copt încă. Stau lângă cuptor şi mă cuget. Abia aştept s-o citesc! Cam ştiu şi la ce să m-aştept. Negreşit, unul dintre eroii centrali va fi tata. Îi datorez, deja, multe din editorialele strânse-n volumul Măcelărie (o fugară selecţie găsiţi în revista Tiuk!, în senzaţionala ediţie Paşii taţilor noştri). Îi datorez multe altele. De pildă faptul că prima muzică pe care am ascultat-o a fost jazz-ul. Pe când abia făcusem 5 ani a început să mă ia cu el la un club unde se asculta pe rupte free jazz - o chestie incredibilă, aproape clandestină în vremurile când puşcăria şi România erau sinonime. Şamanul bărbos care oficia acolo săptămânal mi-a dat peste cap toată viaţa, şi-avea să-mi devină tată spiritual: Harry Tavitian. Aşadar îi datorez tatii încă un tată. Primii bănuţi i-am câştigat tot datorită lui, pe la 12 ani: fiind unul dintre primii jucători de Scrabble din România, m-a dus şi pe mine, pe când eram băieţandru, la câteva turnee, dar de mine s-a lipit altceva. Pe vremea aia erau la mare preţ, printre copii, mesajele cifrate: colegii se împărţiseră în grupuri de interese şi fiecare grup avea un cod de comunicare hyperelaborat şi hypersecret, de care se făcea mare caz: îşi trimiteau unii altora mesaje codificate, cu mult tărăboi, mai ales dacă rivalii le interceptau şi se dădeau de ceasul morţii să dibuiască cifrul. De obicei încercau să-l obţină cu pumnii... Până când, urmărindu-l pe tata, mi s-a aprins beculeţul: jocul de scrabble îmi spunea mură-n gură care-i frecvenţa literelor în limba română, şi asta era toată cheia! Codurile alea nu făceau decât să înlocuiască literele cu simboluri sau alte grupe de litere, a căror frecvenţă în fraze era, însă, aceeaşi! M-am dus glonţ la şcoală (pentru prima oară am aşteptat cu sufletul la gură momentul) şi-am capturat un mesaj "secret". În hazul general am anunţat că, până la recreaţia viitoare voi sparge codul, şi i-am provocat la pariuri. O băgam pe mânecă dacă nu reuşeam, că n-aveam cu ce să plătesc. Dar cu adevărat greu mi-a fost doar să fac asta sub nasul profesorului, în timp ce preda, că restul a mers ca uns!  Mi-am notat conştiincios fiecare simbol şi frecvenţa cu care se repetă, apoi am început estimările - de la indispensabilele vocale, care apar obligatoriu după 1-2, cel mult 3 litere, până la literele extrem de rare, ca X sau Z. I-am chelit: în pauza următoare m-am umflat cu tot ce putea fi cumpărat de la chioşc, şi era abia începutul. Abia acum joaca de-a cifrul căpătase o miză. Cu cât se căzneau să elaboreze coduri mai complicate, cu atât mai mare era victoria mea. Căpătasem o dexteritate atât de mare încât uneori "vedeam" dintr-o privire zonele vulnerabile, ghiceam un cuvânt şi spărgeam codul sub ochii lor, fără ca nimeni să dibuiască secretul. Când cineva intercepta un mesaj, venea fuga la mine. Cât a ţinut moda asta, m-am simţit un fel de Merlin... Mi-am amintit de toate astea aseară, descoperind un interviu cu tata în Adevărul: Stăpânii cuvintelor îşi dispută supremaţia la Cluj! Aproape că mi-au dat lacrimile. El e, tata! Grosu Lucian. Adevăratul Merlin. Mă înclin.