miercuri, 15 decembrie 2010

Ghenadie, omul cadou

Nu cred c-am apucat să vă spun: de trei luni sunt naş. Iar dacă tot m-am apucat să vă spun, poate-ar trebui să trec asta şi la CV, cine ştie: sunt finul lui Harry & Manuela Tavitian şi naşul lui Moni Stănilă & Alex Vakulovski. Asta mă face, nu-i aşa, mai artist, cred că bate toate cv-urile! Oricum, mie-mi pare că un CV, cu cât e mai garnisit, cu atât e o mărturie mai serioasă nu despre osteneala ta, ci despre cât de mult ai ţinut să îi osteneşti pe alţii. Ori, după grilele simandicoase, ăsta-i artistul. Omul-CV! Sunt şi artişti săriţi din grilă, fireşte, taman despre asta vorbim aici; mă rog, mai încolo, după ce lămuresc partea cu naşul. N-am citit fişa postului, n-aveam nicio idee în ce mă bag, iar puţinele sfaturi primite m-au băgat şi mai mult în ceaţă. Dar, aşa cum există norocul beţivului, cred că există şi bafta naşului amator, altfel nu-mi explic cum m-am pricopsit cu aşa demnitate înaltă şi nu mi-a cerut încă nimeni s-o dau înapoi: nimic din ce ştiu despre mine nu m-ar recomanda pentru calitatea de tată spiritual - nici măcar mie însumi nu mi-aş fi un frate prea bun, iar dacă Ferdina, pisicuţa mea, ar putea scrie pe blog aţi afla că nu mă calific nici măcar ca patron spiritual de pisici (na, că nici nu i-am pomenit bine numele că mi-a şi sărit în poală, iar acum fixează laptopul cu un aer care mă bagă în sperieţi! Asta în caz că uitam cine pe cine dresează aici...) Dacă pentru calitatea de naş s-ar da vreun examen aşa cum se dă pentru carnetul de şoferi, eu aş rămâne sigur abonat la metrou. Uite că n-am dat examen, nici în trafic nici la sala de mese, şi m-am ales cu nişte fini aşa speciali încât mi-au umplut paporniţa inimii de cadouri. Derulez, nu insist să aflaţi ce harpagon sunt, şi ajung la cadoul Ghenadie: un cadou transmisibil, din fericire, pe care pot să-l împart aşa cum Moş Crăciun din reclame clonează cadouri...
Finii mei sunt aşa speciali încât au făcut, până acum, două nunţi [şi nimic nu mă îndreptăţeşte să cred că se vor opri aici]: cununia în România, în Colonia Tomeşti, la părinţii miresei, apoi un chef verde, în aer liber, în Baloşeşti, apoi fuga la Antoneşti, pe strada Vakulovski, taman în Basarabia, la o zvârlitură de băţ de Odessa. Aşa l-am cunoscut pe Ghenadie, o făptură atât de discretă încât primul nume care mi s-a întimpărit în minte atunci nu era al lui, ci al camerei de filmat pe care-o ducea cu el şi-o exploata cu zelul unui vechil. Am petrecut aproape o zi împreună, furaţi de camera aia, de la o simplă plimbare, Ghenadie a-nceput să filmeze o roabă adormită-ntr-un iaz, apoi am ajuns în barca unor pescari, şi plasa lor s-a umplut îndată de peşte, pescarii s-au bucurat tare mult şi ne-au poftit la ei acasă, era sărbătoare, Ziua Vinului în Basarabia, şi-am învârtit la un teasc şi-am dat peste cap mai multe pahare pân-am uitat care-i teascul şi care paharul, dar pe Ghenadie doar ochiul camerei îl putea îmbăta, am văzut mai târziu ce-a filmat şi ne-am minunat. Peste două zile, Alex a aranjat o lectură la Centro 73 din Chişinău, un squat cultural (o clădire de patrimoniu lăsată, probabil deliberat, în paragină, pe care o mână de tineri frumoşi au "ocupat-o" temporar, au amenajat-o şi-au reaşezat-o pe hartă organizând evenimente culturale menite să tulbure niţel apele amneziei edilitare... Mi-aş dori să văd şi aici asta). Alex a venit cu ideea să-l implice şi pe Ghenadie în chestia asta, ştia că meşterise o portavoce gigantică dintr-o roabă, iar noi urma să ne recităm prin ea textele. Aşa că ne-am dus la atelierul lui, să-l ajutăm să care la squat ciudatul agregat. Pentru mine a fost ca descoperirea Pompeiului, doar că în locul giulgiului de cenuşă era mălai: o sumedenie de făpturi-obiecte turnate în mămăligă ca-n bronz.. Aproape c-am vrut să fur unul: un clopot de mămăligă, cu limba din mămăligă, fireşte, şi căptuşit bine cu blană, c-aşa se cuvine să sune deşteptarea neamului strămoşesc. Nu mă mai lăsam dus, întârziasem deja şi la squat, aşa că Ghenadie, ca să adoarmă harpagonul din mine, mi-a dat un CD cu alte isprăvi de-ale lui. Apoi ne-am înhămat toţi la roaba-portavoce cu roată pătrată, şi care nu putea fi dusă decât pe sus, şi-am luat-o pe străzile Chişinăului. Nimic mai frumos decât drumul - măcar pentru faptul că, oricât ne-am căznit, n-am reuşit să băgăm uriaşa roabă în squat, aşa că am fost nevoiţi s-o lăsăm în curte. Era ceva foarte Ghenadie în toată povestea asta fără finalizare: într-unul din proiectele lui a mers pe jos de la Chişinău la Iaşi înhămat la o mămăligă de 150 de kilograme. Şi apoi? Apoi s-a întors şi s-a înhămat la altceva, ca un soi de Iisus undercover, care-şi ascunde crucea prin te miri ce jucărioare artistico-amuzante, să nu care cumva să ne simţim prost. Nu mai bat câmpii, că-n faţa artei, vorba lui Ghenadie, sunt şi eu, ca cei mai mulţi dintre noi, un "aproximocâine – înţeleg, vreau să spun, dar nu pot. E o experienţă şi asta!" Hai mai bine să vă arăt ce-am găsit pe CD-ul dăruit de Ghenadie. Ghenadie Popescu. [Alte minuni sunt deja online datorită Irinei Chirica, cea care i-a dedicat şi un blog - clic aici]

3 comentarii:

vklvsk spunea...

naşule, dacă erau facultăţi de năşie, probabil că nu aş fi vrut naşi. sau te-aş fi vrut, dar să fii fără facultate! hai că eşti un naş f. mişto, alături de nănăşică!

cât despre Ghenadie - ai dreptate - de ce se atinge devine artă. apropo, am 2 filme recente;)

Mugur Grosu spunea...

haha, cum ar suna, licenţiat în năşie, poate chiar masterand, doctorand sau chiar profesor doctor conferentiar academician! îţi dai seama ce-ar avea de tocit finii atunci :D hai că-i mai fain aşa autodidacţi cum suntem :)

sunt fan Ghenadie, clar, şi-s deja în sevraj, îmi tai şi coada să văd filmele alea! :)

543 spunea...

magnific