un Gică Hagi al literaturii

M-a încălzit şi m-a amuzat teribil această cronică a lui Mihail Vakulovski:

Tatuaje / Grossomodo

„Cînd am deschis noua carte de poezie a lui Mugur Grosu, „Grossomodo” (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2011), am crezut că-i o antologie*, fiind de... 224 de pagini, groasă-groasă, mai groasă decît cuvîntul „groasă” şi chiar decît cuvîntul din titlul cărţii - grossomodo. Dar nu e aşa, nu e o antologie, ci o carte nouă, originală. În mare, şi-n „Grossomodo” Mugur Grosu îşi păstrează stilul poetic, alert, hedonist, experimental, ironic, jucăuş şi existenţialisto-psihedelic. O poezie cu mult dialog, multă mişcare şi multă acţiune – ploi de tropi, furtuni verbale şi intertext atemporal. În „Iepurii nu mor”, cel mai bun roman al lui Ştefan Baştovoi de pînă acum, un personaj îi spune altuia că nu posedă sensul cuvintelor. Mugur Grosu e un Gică Hagi al literaturii, un Ronaldinho poetic, care se joacă mereu cu cuvintele, figurile de stil şi cu expresiile, aranjîndu-le de cele mai multe ori ironic în poezia care într-un final poate deveni chiar gravă şi dureroasă, nu doar serioasă. Mugur Grosu cel mai des se joacă cu intertextul, aluziile, dar şi cu aranjarea în pagină a cuvintelor, inclusiv cu trecerea lor dintr-un rînd în altul („cimpan/zeu”, „întune/ cartea”, „sufle/tulburat”, „întregul meu văz/duh”...). „Grossomodo” este o carte foarte groasă de poezie a lui Mugur Grosu, un poet foarte înalt, foarte fin şi foarte elegant. Lectură plăcută!“
[Zile şi Nopţi, 27 ianuarie 2012]

* la faza cu antologia, aşa a crezut şi Răzvan Ţupa, care a şi rămas la impresia asta ["antologia personală adunată de un experimentalist ca Mugur Grosu în acest an"]. Ca să-i împac, o să zic că-i o antologie de goluri date cu mâna, că doar Maradona mai lipsea din ecuaţia asta :D.

** actualizare: puteţi citi o versiune extinsă în ediţia aniversară Tiuk / 10 ani. La mai mare!]