Pândă

mi-a aruncat o privire

ca o minge de ping-pong,

dar atât de uşor încât aproape plana

spre retina mea.

puteam s-o las să-mi cadă în suflet,

puteam fenta sau clipi

dar i-am întors-o-ntr-o doară.

mi-a răspuns cu vigoare,

i-am zvârlit-o-napoi.

mi-a trimis-o iar, cu efect:

privirea făcu o curbă,

cârmind brusc spre mine

să-mi sară în suflet.

m-am lăsat într-o parte

şi-am auzit-o pocnind de podea,

stingându-se-n spate,

destul de departe.

am dat să plec. mi-a vorbit:

atât de lin încât vedeam vorbele apropiindu-se

ca nişte paraşutişti ţinându-se de mâini,

hlizindu-se şi pozându-se înainte să-mi cadă în suflet.

le-am prins ca pe fluturi: ce vreţi?

eram întrebat cât e ceasul.

am aruncat o privire la ceas

şi-am dat să răspund

dar nu făcea să rostesc o minciună.

timpul nu stătea după mine,

şi până să deschid gura deja se schimbase.

am încercat iar, dar el se schimba ne-ncetat

şi de la ochi pân-la gură se putea schimba anotimpul.

aşadar, pentru a prinde ora exactă

era necesară o pândă.

m-am pus la pândă şi-am aşteptat

încordat

am aşteptat
până ce încordarea rodi şi-mi aduse

chiar vocile timpului:

limba mare a ceasului

o întreba pe cea mică ceva

care-n limba noastră ar putea însemna: cât e omul?

iar aia mică i-a zis că

e fără un sfert