Dialoghe, silvuple!

Funcţionărimea Uniunii Europene a decis că 2008 va fi Anul european al dialogului intercultural. Sau nu va fi deloc. Sub aste flamuri, probabil, face de câteva luni ocolul Internetului un dialog cu Miss Alabama - candidata la Miss SUA 1994. La întrebarea „ai vrea să trăieşti pentru totdeauna? De ce?“, Miss Ala-bala răspunse: „Nu aş trăi pentru totdeauna, pentru că nu ar trebui să trăim pentru totdeauna, pentru că dacă am putea trăi pentru totdeauna, atunci am trăi pentru totdeauna, dar nu putem trăi pentru totdeauna, din acest motiv nici eu nu aş trăi pentru totdeauna.“ Să-mi ierte funcţionărimea UE tentaţia de a traduce în aceeaşi cheie fantastică babilonia celebrărilor de la noi: „nu am trăi fără dialog intercultural, pentru că nu ar trebui să nu dialogăm intercultural, pentru că dacă am putea să nu dialogăm intercultural, atunci nu am dialoga intercultural, dar nu putem să nu dialogăm intercultural, din acest motiv şi noi dialogăm intercultural.“

În urmă cu trei luni vă povesteam, tot aici, despre un ilustru europarlamentabil român, fost Ministru al Apărării care la 18 februarie se răţoise la funcţionărimea UE „să ia măsurile care se impun în sensul revizuirii desemnării filmului California Dreamin’ drept reprezentant al României la festivalul de film prilejuit de Anul dialogului intercultural, întrucât mistifică realitatea şi alterează imaginea României!!!“ Uite, asta-i problema-ntr-un dialog, fie şi intercultural: părţile au viziuni diferite! Din perspectiva europarlamentabilului nostru, „lucrurile sunt grave, întrucât un concept apolitic, cum este dialogul intercultural, este politizat conştient din raţiuni obscure, prejudiciind imaginea unei ţări membre UE!“ În cele din urmă am ieşit şi din asta cumva iar la 8 mai, la Sala Palatului, veni gala de deschidere a Festivalului de film european, organizat de Institutul Cultural Român împreună cu Reprezentanţa Comisiei Europene în România. Ce experienţă pilduitoare! Cuvântul de deschidere al jurnalistului Cătălin Ştefănescu a fost întârziat de o pană de microfon. Apoi cuvântarea lui Nicolae Idu, şeful Reprezentanţei Comisiei Europene, fu amputată de aceeaşi minune a tehnicii: după ce schimbă mai multe microfoane lovite de autism, demnitarul aprecie mucalit: „cred că există nişte forţe care se opun discursului european, dar o să încerc să le fac faţă“. Veni rândul regizorului francez, originar din România, Radu Mihăileanu: microfonul cedă din nou, aşa că cineastul improviză nişte numere de pantomimă. „Suntem în plin dialog intercultural!“, mai apucă să exclame, în scurtul răgaz în care tehnica îi permise să fie şi auzit. Veni rândul lui Cristi Mungiu să treacă la instrumentul de torturi interculturale. Evident, îşi primi şi el porţia de muţenie, iar Radu Mihăileanu fugi în mijlocul sălii pentru-a „traduce“ publicului spusele colegului său de pe scenă. Apoi lângă Mungiu veni Excelenţa sa Henri Paul, ambasadorul Franţei la Bucureşti, pentru a-l decora cu Ordinul de Cavaler al Artelor si Literelor. După câteva fraze solemne, microfonul transaltorului, fireşte, dezertă iar. “Sper ca filmul care urmează să fie şi cu imagine şi cu sunet“, comentase, încă surâzând, cineastul. Coşmar: sunetul trădă iar. Pe toată durata proiecţiei filmului „Cuşcus cu chefal“ al lui Abdellatif Kechiche (francez originar din Tunisia), proaspăt laureat al premiilor Cesar, ne-au fost măcelărite urechile cu ţiuituri, bârâituri şi bruiaje ca-n vremurile de aur ale Europei Libere... Clipul de promovare
a festivalului, realizat de Cristi Mungiu, prezentase doi tipi într-o sală de cinema; unul, vorbind la mobil, îl întreabă pe celălalt: –Cum îi zice, mă, la film? –Nu-mi vine-acum în minte.., unul cu Brad Pitt.. – Am pierdut ceva? –Nah... Şi mesajul spotului: „Săptămâna filmului american e tot anul. Nu pierde săptămâna filmului european!“ Cum tortura cu sunetul proiecţiei de „gală“ se lungi peste limită, publicul începu să cam plece. Cineva chiar găsi suficiente resurse interculturale să strige, din uşă: „mă duc la un film american!“ ...Cu reverenţele cuvenite filmului european (şi lui Abdellatif Kechiche –al cărui „Cuşcuş şi chefal“ vi-l recomand să-l savuraţi precum merită,în condiţii cât mai plăcute, fie şi-n muţenie absolută...), vă invit să celebrăm în luna iunie un cineast american: Paul Thomas Anderson (născut în 26 iunie 1970, California), al cărui ultim film, There will be blood, a strâns vreo 50 de premii. Americane şi europene.



* articol publicat în revista Tomis din Constanţa