miercuri, 5 martie 2008

Kill Dill

Cu voie de sus, din martie o luăm pe arătură. Şi facem din tun tractoare, sau viceversa, urmând un calendar legendar după care primul mandat al primăverii îi revenea zeului Marte – înzestrat de vechii romani cu portofoliul Războiului şi Agriculturii. De amendat, astfel, acea tumbă politică ce ne-a plimbat, recent, un ministru, între Apărare şi Justiţie: conform paradigmei (sem)antice, jobul part time al Ministrului de Răzbel ar fi, de fapt, la Agricultură. La Agri, nu la cultură – care-i altă mâncare de tanc. Şi subliniez asta în urma unei năucitoare ieşiri a fostului Ministru al Apărării, Ioan Mircea Paşcu, azi paşnic euro-parlamentar, care la 18 februarie solicita conducerii Parlamentului European să „ia măsurile care se impun“ în sensul revizuirii desemnării filmului California Dreamin’ drept reprezentant al României la festivalul de film prilejuit de Anul dialogului intercultural, întrucât, „în ciuda premierii la Cannes, mistifică realitatea şi alterează imaginea ţării mele!!!“

Despre „ciuda premierii la Cannes“ n-am mirări speciale. Dar am faţă de nălucirile care i-au putut inspira euro-apărătorului „nostru“ acest tip de discurs:
În timp ce toate celelalte filme transpun dialogul intercultural la nivel personal, uman, filmul „California Dreaming“ relatează un caz imaginar al unui transport american prin România, oprit de autorităţile locale, care se termină printr-un … război civil!? În plus, filmul este pigmentat cu limbaj obscen, scene de sex şi violenţă explicite, caz singular în cadrul festivalului. Nu cred că acestea sunt „virtuţi“ ale dialogului intercultural ...!? Dar cel mai mare neajuns este că, aparent, alegerea acestui film nu aparţine părţii române, ci … funcţionarilor Parlamentului European!? Dacă este adevărat, lucrurile sunt grave, întrucât un concept apolitic, cum este dialogul intercultural, este politizat conştient din raţiuni obscure, prejudiciind imaginea unei ţări membre UE!“ În plus, domnul Paşcu mai e de părere că filmul n-ar fi „binevenit“ în contextul tensiunilor din Kosovo şi că prezentarea acestuia ar afecta legăturile României cu SUA! De la sinistra Conferinţă a PCR de la Mangalia, din 3 august 1983, n-am auzit ceva mai bolnav la adresa unui act cultural din partea unui politruc român. Atunci, primul cinefil al patriei, Ceauşescu, reacţiona violent la fimul lui Dan Piţa, Faleze de nisip, inspirat de romanul lui Bujor Nedelcovici: „De ce punem în scenă şi punem pe piaţă asemenea filme, care prezintă denaturat realitatea societăţii noastre! Avem nevoie de o artă, de o cinematografie, de un teatru care să prezinte esenţa, să prezinte modelul omului pe care trebuie să-l construim! Poporul, în care tineretul are un rol de seamă, el a realizat tot ceea ce am obţinut în dezvoltarea socialistă a patriei noastre! Ei sunt eroii care trebuie să-şi aibă locul în filme, în teatru, în poezie, în artă, în literatură, în pictură, în toate domeniile artei! Pe ei trebuie să-i reprezentăm!
Bietul Cristi Nemescu! În luna asta ar fi-mplinit 29 de ani (n.31martie 1979, d. 24 august 2006). Iar acest euro-accident, „în ciuda premierii la Cannes“, parcă-l bagă a doua oară în groapă... Ce năluciri l-or fi-mboldit pe euro-politrucul de azi să reclame, atât de sus, „imaginarul caz“, „mistificarea realităţii“ şi „alterarea imaginii ţării lui?“ Trecând peste faptul că fostul Ministru al Apărării s-a exprimat asupra unui act de creaţie (ce, printre altele, „relata“şi ceva ...militar), trecând peste senzaţia că n-ar stăpâni mijloace elementare de „evaluare“ a unui act cultural (de pildă distincţii ca ficţiune/ documentar, creaţie/propagandă), greu de crezut că-i sunt străine măcar elementele non-fictive ale acestui „caz ireal“ (culese de Cristi Nemescu din presa vremii). Chiar dacă a fost uns ministru un an mai târziu după penibilul incident birocratic ce-a inspirat filmul. Euro-nălucirilor domnului Paşcu li s-ar putea anexa, ca răspuns, declaraţia starului Armand Assante, „în ciuda“ acelei premieri de la Cannes:: „Povestea are la bază o întâmplare adevărată, care s-a petrecut în România înainte de bombardarea Serbiei, la Belgrad. Un transport NATO al unui echipament radar a fost oprit într-un punct de control aici, în România, pe motiv că nu avea documentele necesare. Dincolo de faptul ca acest lucru a creat o situatie de criză la nivel naţional şi a durat doar patru ore în realitate, filmul nostru se bazează, la modul foarte general, pe acel eveniment, însă ceea ce a făcut Cristi a fost să creeze o superbă comedie a erorilor din jurul acestui eveniment. În mod cert, filmul arată unde poate duce birocraţia. Personajele sunt bine definite, umane, nu sunt nişte caricaturi. Este povestea unei dileme umane, dar e şi puţină istorie românească, o poveste destul de complicată. E mai mult vorba despre slăbiciunile oamenilor implicaţi aici: eu joc rolul comandantului a cărui misiune NATO este pusă în primejdie de şeful de gară - un personaj complet fictiv. El a fost afectat de istorie, i s-au întâmplat lucruri îngrozitoare în copilărie, care l-au marcat emoţional în multe feluri. În esenţă, el este o metaforă pentru răul pe care îl poate pricinui războiul. Este un personaj profund corupt, iar atunci când îl întâlneşte pe comandant, el întâlneşte de fapt pe cineva pe care şi l-ar fi dorit acolo în urmă cu 50 de ani. Vede pe cineva care soseşte şi se întreabă «de ce n-ai fost acolo, pentru părinţii mei, atunci când am avut nevoie de tine? Pentru că noi am vrut întotdeauna să fii aici».“ ...Dar şi mai grea e senzaţia că cineva dintre noi nu-i aici.
Să fabulăm niţel pe tejgheaua acestei situaţii: imaginaţi-vă că un alt superb cineast „marţian“, Quentin Tarantino (n. 27 martie 1963) ar fi fost român. Iar filmul reclamat la euro-zei ar fi fost, să zicem, Kill Bill. În schema (sem)antică războnic-agricolă stabilită mai sus, şi în spiritul corectitudinii politice ardent invocate apoi, acel film ar fi trebuit să se numească, probabil, Kill Dill...
--------------------------------------
**(dill = mărar).

**scris la 20 februarie pt. revista Tomis si trimis, intr-o forma scurtata, la adresa editorialist@ziua.ro; mi s-a spus c-ar trebui scurtat si mai mult, asa ca am renuntat; din intamplare, pe 23 februarie a aparut in ZIUA un mini-editorial asemanator, sub semnatura lui Ioan Grosan. ha. am spus intamplare!

2 comentarii:

uhitto spunea...

l-am citit de trei ori. cum de ziua nu m-ating, aflai de la matale interventia "maestrului" pascu. ma gindesc ca individul, de prea multa plictiseala, se gindi ca merita sa fie remarcat. cum in tara asta cel mai repede te remarci daca esti de doi lei, gasi solutia. propun academiei sa-l infieze pentru opera magna: "cenzura, un nou orizont estetic".

mugur grosu spunea...

domnia Sa are blog [Europolis] si probabil i-au ragusit deja degetele de-atatea precizari, luminari si drepturi la replica....
asa s-ar putea crede.
in mod ciudat, pe blgul cela, sub articolul privind amintita exersare a graiului articulat in Parlamentul Evropii nu este, inca, niciun comentariu:
europolis/2008-02-18/292630/Egalitate%2C-dar-nu-pentru-----catei!%3F.html
incercati-va norocul!