din nou despre noul Tomis

Vestea lansării "noului" Tomis, lansată în tonalităţi atât de diferite de mine şi Mircea Ţuglea [care-a promis un foileton pe tema asta] a stârnit atenţia publicaţiei Dezvăluiri, care-a iniţiat o anchetă, prilej cu care m-au invitat şi pe mine să răspund la câteva întrebări. Să vedem ce-o să iasă.

Vei continua colaborarea la revista Tomis, în actualul context?
În principiu da, bucuros. Sunt un fan al cauzelor pierdute. Problema e că animalul care mă locuieşte e teribil de indolent. Eu îi cer hrană sufletească şi el aleargă după salam, eu mă-ntind spre tavan şi el trage la pernă. La fel ca majoritatea locatarilor acestei planete. Noi suntem regula, iar echipa care încearcă să ducă mai departe revista este excepţia. Dacă avem mărinima să investim o fărâmă din resursele noastre în sprijinul lor, asta ne onorează pe noi. Aşa că da, deşi sună ca naiba: aş fi onorat să o fac.

Ce părere ai despre ideea lui Dan Mihuţ şi a lui Daniel Clinci de a continua proiectul Tomis?
Dan Mihuţ şi Daniel Clinci sunt nişte violonişti compulsivi, care-n loc să-şi salveze blana de animal care scheaună după salam se-grijesc să asigure un fond sonor cât mai plăcut la scufundarea Titanicului. Sper să nu se supere dacă devoalez că amândoi fac foamea la greu. Vor crăpa, dar cine nu crapă? Au toate datele să iasă ceva foarte tare de-aici, de Oscar!

Care crezi că sunt principalele probleme cu care se confruntă „noua” echipă redacţională?
Nu spun eu primul că cel mai frumos cuvânt al unei limbi este „libertate”. Ca oameni „de cuvânt”, sunt sigur că vor aprecia cel mai bine ce-i de făcut. În principiu, acum e momentul să dea lovitura: sunt liberi. Revista Tomis are prilejul să fie ce n-a fost niciodată, când se căznea să păstreze o închipuită onorabilitate – aşa cum şi-o imaginau ordonatorii de credite. Dar nu-s naiv: cine ţine cuţitul taie salamul, iar oamenii „de cuvânt” nu vor să manipuleze cuţite, deşi îşi pun la dispoziţie amprentele digitale. Sper să nu fie folosiţi de vreo măcelărie. Restul problemelor sunt mizilicuri.

Există şi alte interese care stau în spatele a ceea ce se vrea a fi o revistă de cultură cu o tradiţie de 45 de ani?
N-aş băga mâna-n foc. Se ştie că vechea revistă avea o mini-tipografie care-ar putea să tenteze nişte borfaşi, dar nu-mi imaginez cum aceste active ar putea fi, subit, transferate în buzunarul cuiva. Sigur, s-au văzut cazuri şi mai spectaculoase de prestidigitaţie, deci nu e nimic exclus. Dar, na, zic şi eu o chestie de prostovan: când auzi de o nuntă, e firesc să te-ntrebi din prima dacă-i pe interes? Să nu subestimăm nici iubirea.

Cum vezi viitorul revistei? Crezi în noul proiect Tomis? Cum ar arăta în viziunea ta?
Când mâncam şi eu un colţ de pâine la Tomis, s-a întâmplat să colaborez, într-un proiect personal, cu nişte oameni respectabili care ştiau unde lucrez. După o vreme, mi-am revizuit violent relaţia, când am aflat că ei îşi închipuiau că lucrez la revista mall-ului Tomis, ceea ce, nu ştiu cum naiba, îmi asigura o onorabilitate grozavă în ochii lor. Aici ar fi de lucrat: dincolo de ce-şi imaginează unii şi alţii, marca Tomis a încetat de mult să mai fie un „brand” cultural puternic, iar excepţiile au devenit reguli.

Se justifică o continuare a apariţiei acesteia pe print? Ar fi mai potrivit să fie păstrată doar varianta online?
Puţini îşi mai amintesc că eu am debutat întâi cu un e-book, o carte în format digital, în timpuri în care Internetul părea un moft sau un fel de azil pentru marginali, iar echipa pe care-o ridicasem alături de Mircea Ţuglea, Asalt, făcea pionierat în online cu Suplimentul de Marţi, care devenise, la finele anilor '90, una dintre cele mai citite reviste româneşti culturale, deşi făceam totul pro bono. În paralel, pentru comunitatea locală, scoteam şi un supliment cultural în format tradiţional, ca insert al ziarului Observator – ”reţetă” preluată după ani buni (cel puţin aşa îmi place să cred) de "Suplimentul de cultură" al celor de la Polirom. Pentru mine, asta-i ştacheta minimă, la care revista Tomis – care-a beneficiat de infinit mai multe resurse – nu s-a ridicat niciodată. E inadmisibil ca proiecte bazate exclusiv pe voluntariat (cum e cazul publicaţiei Tiuk!, de exemplu) să fie mai performante decât cele finanţate regeşte, deşi asta e regula. Am toate motivele să cred că acum revista Tomis poate fi ce n-a reuşit niciodată „pe burta plină”: o ştachetă foarte înaltă!