bye bye, geniu mic

Am primit recent un mesaj de la Gelu Vlaşin, cu următoarea recomandare: vezi "Un geniu isi ia ramas bun - Gabriel Garcia Marquez" pe Reţeaua Literară. Nu se poate, mi-am spus. Am verificat: ba se poate! O farsă veche de un deceniu face încă ravagii printre scriitori. Cum e cu putinţă? Uite că e. Am scris despre asta cu vreo opt ani în urmă în Ziua de Constanţa, text publicat apoi şi-n volumul de publicistică Măcelărie; ciudat, dar pare mai actual ca nicicând, aşa că îl reproduc aici, pentru cei care-au închis mai târziu televizoarele şi n-au avut timp să se informeze:

"Un geniu ne spune la revedere

M-am trezit că primesc din tot felul de surse un mesaj cu titlul “un geniu ne spune la revedere”. Unul chiar de la dramaturgul Ştefan Caraman, care-l primise de la George Cuşnarencu, ce spunea cam aşa: “aflu de pe Internet, şi nu din paginile vreunui ziar care are pagină culturală, că marele scriitor sud-american - autorul celebrului roman “Cien años de Soledad”, tradus la noi în urmã cu 25 de ani sub titlul “Un veac de singurãtate” - se retrage din viaţa publică. Motivul: cancer limfatic, leucemie. Prin intermediul Internetului, Gabriel Garcia Marquez a transmis prietenilor din întreaga lume o scrisoare pe care încerc să o traduc cât se poate de aproape de spiritul ei... ” De fapt scrisorica de-adio fusese publicată cu multe luni înainte în România Literară, dar nici Nicolae Manolescu, nici George Cuşnarencu nu ştiau că fuseseră, la rândul lor, traduşi. Căci scrisorica aceea era un “hoax”- adică o “ţeapă digitală”. Un apocrif. Făcuse deja înconjurul multor publicaţii “apretate” din lume, însă “ventrilocul” fusese denunţat cu mai bine de-un an în urmă. Taman atunci cântă cucuveaua şi-n podul presei române, care-şi comandă cu grăbire traduceri, să se-alinieze faliţilor lumii. Cu deosebirea că la noi nu s-a dat dezminţirea în veci... Dar şi mai ciudată decât lipsa de informare e trecerea de care se bucură conţinutul scrisorii de-adio - o poezioară numită “La marioneta”. Anumite cretinătăţi sunt încă preluate cu pietate din ea şi se bucură de cea mai mare cinstire doar pentru că-s împopoţonate cu semnătura ilustră. Teroristul ce împrăştiase pliculeţele cu praf de hoax şi-a râs straşnic în barbă, dovedindu-şi că scriitura sa are standard Nobel: “Doamne, dacă eu aş avea o inimă, mi-aş scrie ura pe un cub de gheaţă şi aş aştepta ca soarele să-l topească. Aş picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti şi o serenadă de Serrat pe care aş oferi-o Lunii. Aş uda trandafirii cu lacrimile mele ca să pot simţi durerea spinilor şi sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete”. Şi aşa mai departe. Chiar dacă textul are destule ingrediente ce-ar vesti autori aflaţi la primele genuflexiuni literare (când simpla alăturare a unor sonorităţi de genul “aş picta pe stele”, “aş uda trandafirii cu lacrimi”, “sărutul de culoarea cărnii” le provoacă spontan orgasme cosmice), fleşculeţele trecură din oficiu drept genialităţuri, amintind de farsa celebră a măgarului ce pictase cu copita în dreptul unei semnături celebre. La urma urmei nu asta ni se-ntâmplă zilnic? Ne obişnuim cu realitatea vidă, golită de semnificaţii, închipuindu-ne că ce are ea de oferit e-n carcase, ne închinăm la orice icoană “de firmă” cu pietatea aceea oarbă cu care deschidem umbrela sub ploaie, chirciţi în miezul realului fără direcţie sau voinţă, în aşteptarea valurilor mari ce ne-or duce unde-or şti ele mai bine. În rest, nimic nou sub soare, doar nişte alunecări, nişte căţărări, nişte treceri line ale unor figuri oarecare prin hârtia de ziar ori sticla televizorului, cu acelaşi răpăit monoton cu care apa de ploaie ne cade-n ferestre. Uite-aşa ne spune mereu câte-un geniu, oricare, la revedere..."

[Pentru documentare, vă recomand unul dintre muzeele mele preferate, The museum of hoaxes. Specia de mai sus e prezentată aici.]