Claudiu Komartin mă face cu ou şi oţel pe blogul său pentru absenţa nemotivată de la evenimentul de sâmbătă de la AFI Palace Cotroceni, Literatură de firmă. Are, mai mult ca sigur, dreptate. S-ar spune că am scăpat ieftin. Mi-am asumat asta, cu 11 ore înainte de termen, dintr-o crampă existenţială greu de obiectivat - pur şi simplu nu puteam funcţiona rezonabil, iar prezenţa mea ar fi dăunat mai mult ca absenţa. Nu-mi imaginam c-aş fi indispensabil, necum că alţi doi poeţi vor lipsi. Credeam că va găsi dintr-un pocnet din degete alt invitat, în mod sigur mai bun. Ar fi trebuit să fac chiar eu asta, să găsesc invitatul minune. Mi-am amintit de-o poveste, cum că se-ntâmplă şi la case mai mari (ce spun case, de-a dreptul zgârie nori!) Nu ştiu dacă mi-e permis să o spun, aşa că n-am să dau nume: un institut cultural străin organiza în capitală un concert simfonic a cărui vedetă era marele violonist X. Nimeni nu-i anunţase, însă, că omul, lovit de-o crampă existenţială ocultă, hotărâse pe ultima sută de metri să nu mai vină. Făcuse, însă, ceva admirabil: o rugase pe marea violonistă Y să-i ţină locul. Iar ea şi-a verificat agenda, a fugit la aeroport şi-a telefonat în Bucureşti să-şi anunţe venirea, înşirându-şi, scurt şi la obiect, pretenţiile: o rochie de gală (pentru că nu apucase să se ocupe de asta) şi condiţii rezonabile de securitate pentru vioara cu care venea: un Stradivarius! Vestea a creat multă panică în rândul organizatorilor, mai ales că afişele anunţau alt invitat. Dar până la urmă a ieşit cum nu se poate mai bine, unde mai pui Stradivarius-ul, adus incognito la concert, şi despre care n-a aflat nimeni. Superb! (Pe câte alte afişe am văzut numele instrumentului, îngroşat caraghios, eclipsându-l chiar şi pe cel al solistului...) Păstrând, fireşte, proporţiile, iată ce vreau să vă spun: în ce mă priveşte, întrucât crampa de care v-am zis e reală, şi chiar nu puteam să ajung, vina pe care mi-o asum până la capăt e că n-am găsit Stradivarius-ul. De fapt îl găsisem, dar n-aveam cum să-l conving, în cele 11 ore rămase, să vină singur acolo. Încerc acum, o reparaţie pur simbolică, cu scuzele de rigoare pentru cei care-au venit pentru mine la AFI Palace Cotroceni: iată o fărâmă din ce pregătisem pentru Literatura de firmă - o parodie din colecţia Titanic Fals (că tot sunt acum la modă discuţiile despre zeul copy-paste, lol), un brand în toată puterea cuvântului: Mircea Cărtărescu. (Originalul poate fi lecturat aici).
Titanic Fals
Pi stilul lui Bacovia
e seară şi-mi ninge în pat
zăpada-n cearşafuri se lasă
lumina din bec a-ngheţat
şi-atârnă în ţurţuri prin casă
şi perna a scos un lătrat
ies aburi din alb frigider
eu cred că Yasser Arafat
se-ascunde acolo de ger
e noapte şi ninge versat
troiene-s în drum spre toaletă
icnind cu fermoarul crăpat
o copcă îmi tai în chiuvetă
7 comentarii:
crampele existentiale... în sfîrşit... uneori un efort e indispensabil, mai ales în iarna unei vrajbe neanunţate. restul ţi l-am debitat la telefon.
mai bine faci o copcă-n cimentul de lîngă aragaz. :)
de mult vroiam să te latru şi de/la bine:)
Eu cred că te'ai speriat cît de bine ţi'a reuşit prima strofă şi se duce dracului parodia :D
...nici n-ai idee de când îmi ardeau degetele să scriu o poezie cu cuvintele seară, zăpadă, lumină.. dar abia acum am găsit un pretext elegant :))
o parodie la o parodie, mugur? nu-ţi sună ceva ciudat aici? tu ai putea parodia Monty Python, să zicem?
exact aşa! de ce nu? de ce musai altfel?
aş putea parodia orice dacă aş avea suficient timp şi talent. nu văd nicio problemă, şi nu am ambiţia autorlâcului cu orice preţ, ceea ce doresc tuturor. mi se pare firesc să-mi aleg, printre partenerii de joacă, şi câţiva tipi care-au făcut sportul ăsta bine (fie la vedere, fie cu intrumente ceva mai savante). de aceea în proiectul ăsta vor sta cei care nu şi-au refuzat nici jocul ăsta, şi l-au jucat foarte bine(oare-aş putea ocoli Singur printre poeţi?) dacă vrei, spune-le parodie la parodie. tocmai asta e miza. continuitatea, ca-n jazz. nu mă interesează să înfig o nouă statuie în zid, nici să mă încrunt la statuia altuia dacă x a făcut deja după ea o păpuşă gonflabilă, pe care mă simt, poate, mai ispitit să o deturnez, să fac din ea, de exemplu, un peşte de sticlă de pus pe televizor..
uite, am un exemplu din jazz - de departe cea mai generoasă artă. ("creaţie în paradis fiscal", cum i-am spus). Toată lumea ştie tema "In a sentimental mood" a lui Duke Elington, cântată prima oară în 1935 şi înregistrată în '36. Iconică, însă, a devenit înregistrarea tandem cu Coltrane, din '62. Şi motivul pentru care, în peste 7 decenii, apar noi "versiuni" e că fiecare cântare din asta a întreţinut flacăra. Iar pentru asta, fiecare, la timpul său, a ascultat cu atenţie ce-au făcut alţii, şi-a adus apoi propriul tain de iubire. Iar fluturele încă mai zboară, cum spuneam şi aici:
http://mugurgrosu.blogspot.com/2009/08/jazz-standards-1-in-sentimental-mood.html
http://hobbitu.blogspot.com/2010/02/scandal-in-reteaua-literara-sau-cum-din.html
Trimiteți un comentariu