vineri, 15 ianuarie 2010

Un interviu mut cu Iolanda Malamen


Acum vreo trei ani şi ceva, pe când locuiam la Constanţa, m-am întâlnit prin Bucureşti, pe Magheru, cu Iolanda Malamen. Ne cunoscusem la Timişoara, la o lansare de cărţi, şi apucasem să-i promit că-i voi acorda un interviu. Când m-a prins pe Magheru, deşi mă grăbeam să mă întorc la Constanţa, a reuşit să mă convingă să o urmez, pentru 10 minute, în redacţia Ziua, să facem interviul promis. Mi-am amânat plecarea, cuprins de un bizar optimism, şi-am urcat în redacţie. Apoi s-a-ntâmplat ciudăţenia. După ce ne-am foit printre birouri, pentru că interviul meu nu fusese în plan iar ea era prinsă cu altă teabă urgentă, mi-a găsit un calculator liber, la care m-a rugat să mă aşez şi să-i răspund la prima întrebare, pe care mi-a dictat-o în pripă. Am început, fără prea mare tragere de inimă, mai mult trăgând de timp în speranţa că-şi va rezolva urgenţa şi vom avea, într-adevăr, o discuţie. N-a fost să fie. Peste urgenţă s-a suprapus altă urgenţă, şi ea a început să-mi sufle de la distanţă, peste birourile înţesate de ziarişti care ţăcăneau furibund la taste, subiectele pe care să croşetez mai departe – „zi de Măcelărie..“ apoi „zi despre viaţa literară“... apoi a fost nevoită să plece din redacţie – pentru câteva minute, fireşte – nu înainte să-mi sufle alte câteva subiecte pe care să-mi croşetez interviul, până se va întoarce să pună totul în ordine: “tu scrie, pun eu apoi întrebările!“ Apoi a dispărut. Abia atunci am realizat în ce intrasem. Mereu m-am cotit, pe cât posibil, de la interviuri [nu mi-a plăcut nici să iau, nici să dau, nu intru acum în detalii], dar asta depăşea orice coşmar.. La câteva minute după ce a dispărut din redacţie, a apărut un personaj din redacţie decis să complice şi mai mult lucrurile – avea nevoie de calculatorul ăla şi, după scurte negocieri, mi-a găsit alt computer. Am luat-o de la capăt, şi mi-a devenit evident că interviul ăsta, pe care deja mi-l luam singur, nu se va termina prea bine. N-am putut, totuşi, să mă ridic de pe scaun fără să termin ce începusem, aşa că am turuit fără pauză, pe temele solicitate, fără să-mi dau, însă, seama, în iadul ăla redacţional, ce şi cum debitez. Tot ce doream era să-mi iau tălpăşiţa mai repede. Am salvat fişierul şi am tulit-o. Iolanda Malamen nu l-a găsit niciodată, probabil nu i-a comunicat nimeni că fusesem mutat la alt calculator, iar mesajul transmis de mine nu i-a mai parvenit. Când am realizat asta, am răsuflat uşurat, pentru că nici nu-mi doream să găsească vreodată acel fişier de coşmar. Dar când soţia mea s-a angajat la ZIUA, am avut o curiozitate morbidă şi am rugat-o să caute documentul prin calculatoarele din redacţie. Fiind un ziarist foarte bun de investigaţie, l-a găsit! Şi mi l-a adus. L-am îngopat în computer fără să îl deschid, decis să-l parcurg în ziua când voi avea chef să râd pe seama mea. Genul ăsta de chef nu vine cu una cu două... aşa că, până la urmă, am uitat de existenţa sa. L-am regăsit acum, am râs, m-am distrat. Ceea ce vă doresc şi vouă!

Iolanda Malamen: Mugur Grosu, cum îşi petrece timpul un tânăr scriitor din Constanţa?
Mugur Grosu: Cred că cea mai mare parte a timpului mi-o petrec umblând cu o cutie de chibrituri în mână. Ăsta-i animăluţul meu de casă. De mic am slăbiciunea asta. Poate pentru că mi s-a repetat prea des, şi prea insistent, în copilărie că nu am voie să mă joc cu focul. (Şi tot era să dau foc la casă.) Am rămas cu tentaţia asta. Sunt băieţelul cu chibrite. Când am crescut niţel, am aflat de la Nikos Kazantzakis o posibilă explicaţie - el îl vedea pe Dumnezeu venind cu o canistră de benzină pe umeri... şi, recunoaşteţi, e o tentaţie uriaşă să ai o contribuţie la incendierea puşcăriei...
IM: .....
MG: Ca fan al cauzelor pierdute, eu ţin cu ăia mici, „dispensabili“, cu figuranţii şi insignifianţii, cu marja de eroare din sondaje... De-aia mi-am şi inceput volumul cu capitolul „Omul de la trianglu“, dedicat acestor făpturi fascinante din background, condamnate la blur, pe care camera de filmat îi prinde adesea doar de la brâu în jos. M-a fascinat o chestie Zen - cu acei călugări ce mătură cu mare grijă drumul din faţa lor doar din teama de-a nu strivi vreo gânganie. Am avut o fază similară la vârsta pubertăţii - eram incapabil să omor ţânţarii care trăgeau la mine ca la benzinărie... Mă holbam la ei fascinat cum îşi făceau plinul, cum îşi băgau trompa în braţele mele şi se înfruptă... Poate vă sună bombastic, dar mai ţin să vă spun că, prin nu ştiu ce soi de miracol, nu le simţeam pişcăturile, n-aveam nici cel mai mic disconfort, nici o crampă fiziologică. Mă rog, asta s-a cam dus... Poate ţinea şi de-o anumită resursă secretă a vârstei candorilor...  Nici n-auzisem pe-atunci de Zen, iar azi, când ştiu chiar mai mult decât trebuie, mă simt prea departe, cu toată zbaterea... N-am ajuns, şi nici nu cred că voi ajunge prea curând la o împăcare, la vreo „conduită rezonabilă“, la acea minimă indolenţă necesară traiului reuşit..., mă revolt ca un idiot, urlu, muşc şi agit chibritele la pliciurile de muşte şi strivitorii de gâze, mă iau de gât cu cei ce le fac chiseliţă fără nici o clipire. Cam asta-i Măcelăria... O îndeletnicire cam neproductivă... Şi asta chiar e o autocritică... Pentru că asistăm la un adevărat tsunami de literaturi reactive... iar eu mă simt o particulă a acestui măcel... Deocamdată.
IM.....
MG: Ha, viaţa literară... Asta-i aşa, ca un fel de balon pentru copilaşi, de-ăla pe care-l primesc la fast-food, după ce sunt îndopaţi de părinţi, ca un semn că acum ar trebui să se bucure pentru marea umplere de burdihan - asta-mi pare balonul ăla, un soi de burdihan ce se ridică la ceruri după ce-a fost umflat... Orice balon, însă, are viaţa scurtă. La prima zgâlţâială face poc şi s-a dus... Asta-i viaţa ceea literară - o sintagmă gonflabilă... O sumă de rechizite festive, a căror viaţă-i la fel de scurtă ca cea a chiolhanurilor pretins culturale, a acelor nenumărate colocvii, diplomiade, simpozioane, festivaluri, chindii şi bairamuri... Cum se golesc carafele şi se stinge lumina, se duc şi balonaşele... Vine femeia de serviciu şi le-adună cu măturica...
IM: .....
MG: După debutul din 2001, m-am trezit şi eu vârât în rezerva asta de spital numită, de Marin Mincu, generaţia 2000... Nu văd nimic profitabil în apartenenţa la acest container... Forţa masei serveşte doar celor lipsiţi de vlagă. La o simplă ocheadă veţi vedea că cei ce bat toba „generaţiei“ sunt taman cei cu virtuţi personale cam palide... Am tot cârâit şi voi cârâi cât mă ţine gura: nu-mi place înghesuiala asta! Sunt claustrofob! Vreo 40 de indivizi, care-au devenit iute câteva sute..., au fost înghesuiţi brusc în acelaşi lift. Şi-acum toţi neghiobii ne dau la gioale orbeşte,.toţi stătuţii şi toţi necitiţii vin ca la Zoo să se hlizească la noi, să ne întindă coji de banane şi resturi, să ne măsoare organele, să facă poze, să ne altoiască în grup... Să luăm clişeul ăsta teribil cu pornografia - primul semnal, după mine, de ignoranţă.. Pornind de la câţiva autori care-au pedalat, poate, mai insistent pe anumite „stridenţe“ (excitaţi şi de corul mumiilor indignate..), furnizorii de păiuri alese au şi adus ştampiluţa: pornografi! Generaţia porn! etc. Şi-acum toţi mâhniţii care se simt obligaţi să scoată un pârţ pe gură pentru acest subiect, toţi guşaţii, abonaţii şi „unşii“ culturii, ca să-şi ascundă golurile şi impostura, repetă ca apucaţii clişeul ăsta cu pornografia... Cum nu prea s-au ostenit să citească, le vine la fix culpabilizarea asta în bloc, înfierarea asta cu proletare mânii.... Ce bine că ne-au prins la grămadă! Aşa poate veni şi musiu Manolescu (de-al cărui apetit pentru lectură mă îndoiesc sincer) să ne dea cu mătura-n cap la grămadă - aşa, cel puţin, nu mai e nevoit să ne citească - aşa, pe rând, cum ar fi frumos şi normal, nu în grup, ca în nu ştiu ce orgie a minţii... Asta-i pornografie! Că suntem, cam de multişor, judecaţi în grup, violaţi în grup, mângâiaţi în grup... Cred că de la comunism li se trage... Ne-au prins în liftul ăsta, aşa cum i-a prins şi pe ei agregatul lui Ceaşcă... Făcături!... Eu sunt claustrofob, cum ziceam. Nu cred în elevaţii de grup. Şi dacă vreau musai să urc, pot s-o iau pe jos. Nu sunt leneş. Merg pe picioarele mele. Deci consideraţi-mă coborât... „Decăzut“...
IM: ...
MG: Nu sunt un fan al stridenţelor, chiar dacă sună strident ce-o să spun: cred că şleahta funcţionarilor culturali s-a umflat peste măsură. Nici nu ştiu dacă mai putem vorbi de cultură în accepţiunea aia sonoră, nostalgică... Eu, când aud cultură, văd instantaneu o structură birocratică.  Asta-mi vine prima oară în minte. Un aparat birocratic. Ce rol joacă el? Habar n-am. Personal, mă cam îndoiesc că ar fi adus vreodată prea mari servicii... Şi uitaţi-vă: la fiecare scriitor autentic (şi librăriile ne stau mărturie ce puţini sunt...) avem armate de comentatori, de arbitri, de tuşieri şi de grefieri, de agenţi constatatori, de plutonieri, şi contestatori... ce de profesionişti ai şublerului! ce de miruitori! ce de împărţitori, de luminători, de oftători, de scherlălăitori, de băgători şi de scoţători!.. Sincer, nu vă e dor, uneori, să mai vină unul cu un ac şi să facă gestul potrivit? Văd şi pe la mine-n revistă, am nişte specimene... scuzată-mi fie turnătoria... Câtă precocitate! cum se cocoşează de mici! (eu, la 33 de ani, sunt cel mai bătrân de acolo...)  Cum li se umflă guşuliţele, cum se-dună pe ei şunculiţa de certitudini... Asta-i cel mai enervant lucru la funcţionărimea asta culturalicească: are gurile, mâinile, buzunarele pline de răspunsuri, sentinţe şi  certitudini. Asta nu-i prea bine. după umila-mi părere. O posibilă misiune a mea, ca scriitor (pentru cei care-mi cer actele) e s-aduc întrebări. Întrebările potrivite. Nu pot s-aduc eu răspunsurile. Nu-s aşa de smintit. Răspunsurile umilesc individul. Întrebările, însă, dubiile... sunt gustoase şi sănătoase! Ne ţin proaspeţi, fragezi, frumoşi şi sănătoşi!
IM....
MG: Nu cred să fie român care să nu fi primit vreun premiu. Ţara asta, aşa amărâtă şi abuzată cum e, are-o generozitate de curvă: a dat ceva pentru fiecare... Pe toţi i-a mulţumit şi toţi sunt nemulţumiţi! Pe unii i-a bucurat cu o diplomă, pe alţii cu o navetă de bere, mă rog. Deci, pe bune acum.... Cum să iei în serios „instituţia“ asta a premiilor literare? Cum să nu te strici de râs? A premia înseamnă, înainte de toate, a te unge pe tine cu rangul de premiator... Îţi trebuie multă nesimţire să crezi, fără nici o roşeaţă-n obraji, că ai taman tu această divină vocaţie, a recunoaşterii... Şi-apoi, nu-mi pot imagina scriitorii aliniaţi ca la atletism, aşteptând semnalul de start şi-apoi înghesuindu-se către finiş... Vai de capul nostru... Ştiţi ce probleme au..., unii-s prea burtoşi, alţii-s prea ulceroşi... Ar fi circ. Asta şi sunt, competiţiile literare, circ fără pâine.... Ar mai fi ceva, dacă tot am dat-o pe sport... Îmi place să cred că scriitorul sau artistul care-ar merita cu adevărat vreo cunună de lauri e un alergător singuratic şi-atât de performant încât de rezultatele goanei lui prindem mult prea târziu de veste... Tocmai pentru că-i performant. Dacă-l vedem, dacă-l recunoaştem, înseamnă că ni se învârte prin preajmă. De ce l-am mai premia? Ce-ar fi aşa de grozav în isprăvile lui? Cât despre celălalt, presupusul „atlet“, nevăzut, nerecunoscut - nu-i putem auzi semnalele, iar când, în fine, i le auzim, nu i le putem decripta, pentru că n-avem încă ochi, ureche, organ pentru lumile lui... Aşa cum pe Iisus l-a „văzut“ doar Ioan Botezătorul... Şi cam ce fel de premiu ar fi pentru un atlet ca Iisus? O cunună cu spini!

3 comentarii:

uhitto spunea...

saraca ioana:) nu poti plasa o ridiche de gura matale, bobocule:)

Mugur Grosu spunea...

dar nu-s canibal, nu-s canibal defel! :)

clarobscur spunea...

ioi, Mugure...