La finele anului trecut, un amic jurnalist mi-a povestit, cu toată seriozitatea, o idee pe care-ar dori foarte mult să o vadă materializată: lansarea unui tabloid dedicat exclusiv “vedetelor” culturale. Nu ştiu cât umor şi câtă obscenitate încap în ideea asta. Sau poate că încap bine mersi, ca două colege de apartament care-şi împart, echitabil, chiria, buda şi bucătăria, chiar dacă una-i actriţă de filme porno iar cealaltă e violoncelistă la Operă. Sau poate că doar una dintre ele plăteşte facturile, iar cealaltă creează atmosferă. Nu ştiu cum se descurcă cu facturile corola de minuni a lumii, dar chiloţii au avut mereu reputaţia că sunt bun-platnici. Mai ales în contumacie...
Nu mă grăbesc să judec ideea asta. Oricum, mai devreme sau mai târziu, cineva o va duce la capăt. Şi când totul va fi dezvelit, când publicul îşi va vedea confirmată bănuiala că şi îngerii merg la WC, greu de crezut că ar mai putea stârni palpitaţii câteva scrisorele dezgropate postum. Deja am ajuns la un nivel de expunere atât de obscen încât doar umorul, lehamitea sau obişnuinţa ne ajută să nu ne pierdem minţile: yahoo, google sau facebook ştiu fiecare virgulă care ne-a rămas între dinţi, securiştii din supermarketuri ne filmează şi-n cabina de probă, la aeroport suntem căutaţi şi în fund dacă scoatem un sughiţ mai atipic, iar vreo două miliarde dintre noi îşi întind rufele la uscat în direct, pe bloguri! Nu ştiu, în toată babilonia asta, cine-ar mai găsi timp să ofteze după o scrisorică pierdută. Deja planeta e inundată de-atâta informaţie încât şapte miliarde de exegeţi din altă galaxie n-ar fi de ajuns să ne îndosarieze fişele de observaţie. Posteritatea a fost, oricum, o afacere dubioasă, o alternativă cazonă a vieţii veşnice, cam ca sexul anal faţă de “reproducerea sănătoasă”...
În fapt, de ce nu ne înghesuim să punem în discuţie tocmai tradiţia acestui rapt cultural, prin care posteritatea îşi siluieşte, cu pedanterie, eroii? Ne consumăm într-un cadru cât se poate de legitim voyeurismul morbid, scotocind prin chiloţii inimii celor care-au păcătuit prin a ne deveni atât de utili încât le confiscăm, după moarte, şi ultimii centimetri de intimitate. De ce-ar fi mai obscenă ideea amicului nostru de-a scoate o revistă de chiloţăreală despre personalităţi vii decât tradiţia violării corespondenţei private a eroilor morţi? Habar n-am. N-o să neg că m-am numărat printre cei ce nu şi-au putut refuza fina abjecţie de-a cerceta epistolele fierbinţi dintre Nikos Kazantzakis şi Galatea Alexiou, dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle, dintre Vincent şi Theo Van Gogh. Dar am fost mereu urmărit de un vag sentiment de ruşine: într-o societate cu alte standarde igienice, acele mărturii n-ar fi trebuit să-mi ajungă sub ochi... Şi pentru că voyeurismul naşte exhibiţionişti pe măsură, poate nimic n-a răzbunat mai bine abjecţia asta de catifea decât ironicul testament cultural al lui Piero Manzoni, care cu doi ani înainte de moarte, în 1961, s-a îngrijit să lase posterităţii câteva zeci de conserve etanşe cu preţioasele sale producţii fiziologice – pe care le numim, popular, „treaba mare“: Merda d’artista! La o licitaţie de acum doi ani, un astfel de “document” a fost achiziţionat pentru 80.000 de dolari. Mă îndoiesc că noul proprietar a avut curiozitatea să deschidă conserva..
--------------------------------------------------
* Acesta este răspunsul meu la ancheta The Chronicle - Modernitatea şi Corespondenţa. Invitaţia era formulată aşa:
"După dispariția fizică a unui om care a avut ceva să spună (din punct de vedere literar, artistic, politic, filozofic etc) umanității, posteritatea a avut șansa să se delecteze, grație schimbului epistolar al acestuia – ne referim la cel clasic, cu flirturi, mărturisiri intime, frămîntări ce țin de actul creației etc etc. Odată cu apariția poștei electronice, aceste mărturii probabil vor dispărea. Ce pierdem? Ce ne facem?"
Au mai răspuns Vintilă Mihăilescu, Arina Petrovici şi Mircea Țuglea - pe care vă invit să-i citiţi aici.
4 comentarii:
Even so, few have ventured to open one of Manzoni's multiples - Tate prudently describes its copy (Number 4, acquired in 2000) as "tin can with paper wrapping with unidentified contents". Someone who did open one was the artist Bernard Bazile, who showed it as a work of his own, titled Boite ouverte de Piero Manzoni (1989), at the Centre Georges Pompidou. Bazile only opened the can slightly, revealing an unidentifiable, wrapped object. Thus, the mystery remains. The internet, for its part, abounds with rumours of anything from one to "half the cans in the edition" leaking or exploding. One source even reports that X-rays have revealed a can within the can. Oddly enough, the literalism of this work lends credence to its metaphorical potential.
http://www.tate.org.uk/tateetc/issue10/excrementalvalue.htm
exact! diferenţa e că, spre deosebire de corespondenţa privată, în cazul ăsta cineva a plătit foarte mult pentru conserva aia sigilată care conţine, poate, "treaba mare" a artistului sau e doar o metaforă neagră... Fiind vorba de bani, mulţi dintre cei care fac astfel de achiziţii văd în asta doar o investiţie. Din punctul ăsta de vedere, cel care-a dat 80.000 de dolari pe conserva aia are următoarea dilemă: ce valorează mai mult, rahatul artistului sau metafora? s-ar putea ca metafora, controversa, misterul să vândă mai bine. Sau poate nu. Uite, eu dacă aş avea un plic închis cu o scrisoare semnată de Eminescu, aş prefera să o păstrez aşa, din motive strict personale. Dar e posibil ca şi din punct de vedere financiar să fie mai bine - sunt şanse mai mari ca ea să valoreze mai mult, cu trecerea timpului, decât alte scrisori, fie pentru că "ce nu ştim încă" s-ar putea să valoreze şi pentru alţii mai mult decât "ce putem afla", fie pentru că alţii ar face orice să dezlege misterul şi să o vadă deschisă...
ai scris cuvantul ,,chiloti'' de peste odata (1) intrun singur articol. bag de seama ca nui de shaga.
haha, am numărat şi eu: de 3 ori chiloţi, de 4 ori idee!
mă bucur să te revăd, vigilentule
Trimiteți un comentariu