O faptă bună

Coborâse întunericul de ceva vreme şi mă grăbeam spre casă, mai degrabă golit decât istovit după încă o zi de muncă. Dar nu o pot numi muncă, aşa cum greşit m-aş numi istovit. Când spun golit am o imagine foarte exactă în minte: acel fel de mâncare căruia dintr-o pudoare legitimă îi spunem escargot. Probabil pentru că rostirea cuvântului melc ne-ar trezi în memorie imaginea acelei fiinţe ascunse, sensibile, incredibil de fragile care-ţi iese în drum imediat după ploaie şi pentru care ţi se rupe inima în bucăţi dacă o striveşti cu pantoful din neatenţie. Nu e uşor de suportat sentimentul că aceeaşi fiiinţă şi-ar putea întinde spre tine ochişorii săi lungi în propria ta farfurie. În schimb escargot, ei bine, deşi evocă aceeaşi moluscă, numeşte o delicatescă preparată în cel mai pur stil franţuzesc, cu usturoi, cu pătrunjel şi cu unt. Vezi bine, ochişorii aceia tremurători trebuie astupaţi cu ingredientele cele mai bine alese ca să ne potolim conştiinţa. S-au născocit şi nişte instrumente speciale pentru servire, o furculiţă specială şi un fel de forceps minuscul. E un ritual anume aici, un rafinament secret pe care mulţi îl prelungesc agonic prin sugerea compulsivă a cochiliei, pentru golirea completă: un fel de eradicare. Ei bine, despre asta vorbesc. Ei bine, asta e starea. După o zi, care nu poate fi numită „de muncă“, în care ţi-au îndesat în craniu anumite măsuri de usturoi, pătrunjel şi unt, după care ţi-au golit craniul metodic, cu cel mai fin forceps şi cele mai speciale furculiţe, după care te-au supt, plescăind, până la ultima fărâmiţă. Ah, da: cică Papa a introdus melcii în lista mâncărilor de post.

Coborâse întunericul de ceva vreme şi mă zoream, aşa golit, cu bucuria tâmpă că mai apuc slujba de Înviere. Mi-am aprins o ţigară şi, după câţiva paşi mi-au sărit în drum două arătări mici, ca doi melcişori, care mi-au cerut o ţigară. Am dus mâna la buzunar şi-n clipa aia incredibil de lungă am apucat să observ că am în faţă doi prunci ai străzii, două copile. Pentru o clipă, cele două ţigări pe care le apucasem să le scot din pachet au rămas pe jumătate afară, ca doi ochişori de melc, în timp ce apucam să mă-ntreb, cu voce tare, ca orice adult idiot, cu craniul golit, dacă nu s-au apucat de fumat prea devreme. Ochii mi-au alunecat însă pe pungile de aurolac pe care le strângeau în mânuţe, iar degetele au continuat să scoată mecanic ţigările, şi le-au întins. Îmi dai şi-un foc? făcu una dintre copile, şi mâna mi-a tremurat teribil, teribil de mult, până ce i-a aprins şi ţigara. Ca şi cum gestul era pe jumătate iertat dacă aş fi refuzat să i-o şi aprind. Ca şi cum craniul meu golit striga după usturoi, pătrunjel şi unt ca să-şi stingă fărâma de conştiinţă.
Nici acum nu-mi dau seama exact ce-am făcut. Îndepărtându-mă cu paşi repezi, mai greu decât întunericul, am ştiut doar că ratasem deja adevărata slujbă de Înviere.

Fiecare copil al străzii este eşecul nostru. Nu al tuturor, ci al fiecăruia dintre noi. Este, cu siguranţă, eşecul meu personal. O vină fundamentală, pe care nu mă pricep să o repar pentru că nu mi-o asum. Şi pentru că nu ştiu răspunsul la ceva atât de simplu înseamnă că nu sunt, de fapt, în stare de nimic. Totuşi în noaptea asta, târziu, voi mânca. Ce mă aşteaptă pe masă? Un castron de borş din care aş putea jura că mă priveşte, lung, un cap de miel.