Grosu vs. Păunescu

Titanic fals

Nu încape-ndoială că Adrian Păunescu (născut la 20 iulie 1943 în Copăceni, Basarabia) e un poet mare, unul dintre cei mai mari... Atât de mare încât poezia, vâslind în el ca-n ocean, se mişcă uluitor de lejer: la cele peste 30 de tomuri umplute şi peste 1 milion de exemplare vândute, încă nu i s-au atins toate malurile. În urmă cu trei luni, postul de televiziune halternativă HappyFish (al cărui slogan este Generaţia 3 minute) şi-a propus să exploreze o nouă dimensiune păunesciană: în clipul Atac la porc, actorul Mihai Baranga a declamat, cu grimă hamletiană şi fără diacritice, o scrisoare de-a lui Păunescu din 28 mai 1982, adresată lui Ceauşescu.

La aşa spaţiu locativ hărăzit unui singur poet, cum ţi l-ai putea refuza ca loc de joacă, măcar pentru 3 minute? Fidel principiului că e mişto a scrie versuri în toate felurile (inclusiv de mâncare), vă propun şi eu 3 miuţe:


Repetabila pupare

Cine are arginţi, sub saltea, nu în gând,
Mai aude şi-n somn buza Iudei pupând.
Că am fost, că vom fi, ori că suntem faliţi,
Noi, pupând la icoane, am gusta nişte sfinţi.

Ce arginţi? Nişte ugere cu sfârcul bont
Pe când mieii mai sug doar extrase de cont,
Cum fecioara gonflabilă-i nudă mereu
Şi rugina în cui şi-a găsit Dumnezeu.

Ce arginţi? Nişte galbeni, acolo şi ei,
Ce ştiau, chiar precis, cât e suta de zei.
De-s spălaţi sau murdari, la originea lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor.
Să le fie stăpânul c-o treaptă mai om,
Câtă sfoară în ştreang, cât săpun şi cât pom!

Chiar acuma, când scriu, parcă i-aş număra,
Căci îi simt şi-i aud zăngănind undeva...
Precum luna căzând zi de zi în fântâni,
Miei bătrâni ce suntem, păzim lupii prin stâni.
Dacă blana şi-au tuns, de gingiile-i dor,
Dacă nu le-a rămas prin gâtlej vreun oscior...
Între gură şi maţ e un sat fără câini
Cum săpunul, de noi, nu se spală pe mâini.

Cine are arginţi, la ciorap, nu în gând,
Mai aude şi-n somn Ciomu-n el operând.
Că din toate ce sunt, e mai bine să ai
Nu salam de argint, ci un sul de parai.

Ochii Iudei plângând, lacrimi multe s-au tuns
Însă pentru frizer încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi arginţi? Mai au mucii stăpâni?
În uzina de cruci zilierii-s români.

Umiliţi de poveri şi cu sufletul plat,
Într-o ladă, un sac, un seif îngropat,
Ei aşteaptă şi-acum semne de la hârleţ
Să mai ungă oblonul la vreun şefuleţ,
Şi, ca nişte stafii, ei ne scapă de fisc,
Despre noi depănând o hernie de disc.

Cine are arginţi nu mai are trecut,
Cine are arginţi suflă-n lapte bătut.
I-au turnat, i-au bătut, i-au tăiat în felii,
La gâtlej de muieri spânzurau sidefii.
Ruginiţi pot părea, când n-ai cui să-i mai vinzi,
Şi în genere par şi niţel trimbulinzi.
Ba n-aud, nu miros, au zerouri prea mici,
Ba-i prea mare efort să-i topeşti şi să-i strici,
Apăsaţi, cocârjaţi, şi lipsiţi de tupeu,
Te întreabă de ştii vreun şef de muzeu.

Nu-i aşa că te-apucă o foame de porc,
Mai cu seamă când rima-n Ignat iar o storc?
Precum musca din câh îşi ia seva de zbor,
Kerosen din rahat ăstui falnic motor!

Mai avem, mai avem loc destul în statui
Şi în loc de vreun sfânt să pupăm frigărui
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
S-or rări foarte mult cei ce au cazier.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că nepoţi am ajuns pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un scurt şi devreme târziu,
Când voi scrie finalul ce n-am chef să-l scriu,
Vom pricepe de ce rujul iar s-a scumpit,
Pe când Iuda-n icoane pe blat s-a suit
Şi de ce, mai apoi, de-alte limbi va fi lins,
De ce plouă în guri, deşi-n maţe a nins,
Când tâlharul pe lemnul divin a ajuns
De-o vecie de limbi este, iată, străpuns.


Un om cu nişte stări

În lumea plină de jumări, eu sunt un om cu nişte stări.
În sus ce e? În jos nimic. În jos ce e? În sus nimic.

Vecinul meu se cacă des, vecina foloseşte farduri.
Eu sunt un om cu nişte stări, şi mă consult cu nişte garduri.
Eu sunt ca trenul fără gări, ca o absenţă de pe carduri.
Eu sunt un nas pe nişte nări, eu sunt marsupiul fără canguri.

Bătrâne, mortule, străine! nu înţeleg ce-aveţi cu mine,
Ştiu, stările ne sunt comune, dar mori atât de rar pe-aici,
Istoria vă poate spune că am ambiţii de chirpici.
Bumbacul însuşi poate spune ca am chiloţii foarte mici.
Vecina însăşi poate spune că foloseşte des un bici.
Pitagora vă poate spune că trei plus doi rezultă cinci.

Din când în când mai dau pe-acasă, de ce nu pot să fac când vin?
Şi aş putea aici, ca rimă, să bag cuvântul babuin.

Vecinul meu se cacă des, vecina foloseşte farduri,
Abia m-am aşezat în cur şi mă apucă nişte salturi,
Si dacă vreţi să fiu baladă, şi fiindcă eu n-am nici o stea,
Accept, râvnesc, visez să cadă ceva maro la moartea mea.
Accept, râvnesc, visez să nască acel maro o cucuvea.


Oale de zăpadă

Ninge fără noimă, ninge-ntr-o prostie,
Ninge cu fărâme de calorifer,
Ninge ca-ntr-o burtă plină cu iahnie,
Ninge ca la moartea unui frigider.

Câţi au fost afară şi-au lăsat mustaţă,
Câţi au stat în case au făcut flotări,
Ne aflăm în lume ca un coş pe faţă,
Zgândăriţi de unghii, storşi de remuşcări...

Ninge fără zahăr, nici o calorie
Nu ne umflă burta pân-la abator,
Ninge-a consolare, ca o alifie,
Ninge la fereastra din televizor...
Vai de noi, nevastă, ninge-a poezie,
Du-te iute-afară, să aduni de-un vers...
Poate-apare gazul iar în butelie
Să zburăm departe, până-n univers...

Ninge ca o geacă peste carnea noastră,
Ninge cu şosete peste tălpi de mort,
Spun deschis, iubito, treaba e albastră,
Parcă însuşi cerul a făcut avort...

Ninge-aşa, de sanchi, la mişto şi-aiurea,
Ninge prin trolee cu chiloţi de lemn,
Peste fruntea noastră ninge ca securea
Când din păr cucuiul se ridică demn...

Ninge ca-ntr-o nară prinsă în batistă,
Ninge lin cu ciorbă şi cu leuştean,
Ninge peste ţară (dacă mai există),
Ninge ca o rufă stoarsă-ntr-un lighean...