FasciNaţii

Cuvântul iulie a fost împrumutat de la Iulius Cezar, care s-a născut în a treisprezecea zi a acestei luni. Cezar însuşi ne-a împrumutat calendarul iulian, care i-a fost rambursat după 16 secole, prin contribuţia papei Grigore al XIII-lea – părintele stilului nou. Fie din ataşament faţă de gianta latină (un soi de geantă Louis Vuitton a orgoliului naţional), fie din tradiţională lene fiscală, noi am ars-o retro până-n 1919, când eram deja datori cu 13 zile la restul Evropii, fiind printre ultimii care au adoptat schimbarea. Chiar şi aşa, prin gregara rezistenţă antigrigoriană, multă vreme-am ţinut calendare cu ambele stiluri. Ba am putea spune că rezistenţa continuă, încă, tacit, din vreme ce anumite orgasme naţionale le celebrăm pe stil vechi – de pildă naşterea odorului naţional Eminescu (15 ianuarie, în loc de 28 – după rectificarea astrală...). Şi mai sprinţari sunt basarabenii – pentru care lumina răsare stereo, dinspre Moscova şi Bucureşti, iar Iisus se naşte de două ori: pe 7 ianuarie – după ruşii mai iulieni decât Cezar, şi pe 25 decembrie – după gregorieni şi români... Anul reformei iuliene (46 î.Hr) fusese numit ultimul an al dezordinii. Că dezordinea avea, însă, gene puternice stau mărturie chiar popoarele noastre...

Ce-i drept, nici alţii nu s-au descurcat mai uşor. În Suedia, reforma dură jumătate de secol: din 1700, pentru că preferaseră o tranziţie blândă, în rate (prin ştergerea unei zile în anii bisecţi – când sistemul gregorian adaugă una...) calendarul lor nu mai era nici struţ nici cămilă. Mai mult, formula fu aplicată haotic, aşa că regele Carol al XII-lea reveni la schema lui Cezar. Până-n 1753, când 17 februarie fu botezat, subit, 1 martie...
Iulius Cezar fusese proclamat dictator perpetuus – ceea ce, pe atunci, era chiar ok: pe stil vechi, dictatorul era „doar“ un magistrat cu puteri sporite pentru cazuri deosebite...
Abia în secolul XX dictatura avea să cunoască „reforma“, prin Benitto Mussolini, născut tot în luna lui Cezar, în 1883. Avid să redea Italiei gloria Romei antice, autoporeclitul „Il Duce“ a patentat (alături de filosoful Giovanni Gentile) şi termenul de fascism / fascist de stil nou: în antichitate, fascia era un mănunchi de nuiele de mesteacăn strâns de-o curea, cu o secure în mijloc, purtat de lictorii care-i însoţeau pe unii magistraţi ai Romei antice, spre folosire în executarea unor pedepse corporale sau capitale. Pe stil vechi sau nou, nici Cezar şi nici Il Duce nu au sfârşit prea bine: primul înjunghiat de 23 de ori, lăsat în propriul sânge trei zile şi-apoi incinerat de soldaţi, al doilea împuşcat de partizani pentru crime împotriva poporului italian şi spânzurat de călcâie, asemeni amantei sale, în dreptul unui garaj. Nu risc (încă) un pronostic privind fasciile lui Franco Frattini, fiu al Romei şi Comisar european al Justiţiei, care cerea, de curând, arestarea urgentă a imigranţilor, judecarea lor prin proceduri de urgenţă şi expulzarea... Un fel de revenire la o dictatură ok, de stil vechi... Că dezordinea pe care Cezar credea că a abolit-o îşi cere, anual, porţia de sughiţuri stă mărturie şi un sondaj de acum patru ani, când poporul italian îl desemna pe dictatorul fascist Mussolini al 34-lea mare italian...
Anul trecut, tot în luna lui Cezar, se stingea un italian uriaş: Michelangelo Antonioni. Fix în aceeaşi zi (20 iulie 2007) murea în somn şi regizorul suedez Ingmar Bergman – născut în aceeaşi lună (14 iulie 1918, în Uppsala). Fiul unui pastor luteran, educat cu stricteţe şi dopat cu religie, îndurase foarte des, în copilărie, pedeapsa închiderii în dulapuri întunecoase. În autobiografia Laterna Magica el povestise cum, la 16 ani, pe când îşi petrecea vacanţa de vară-n Germania, familia care îl găzduia îi atârnase deasupra patului portretul dictatorului fascist Adolf Hitler. Pe care, de altfel, apucase să-l cunoască şi pe viu, la o manifestaţie din Weimar: „pentru mulţi ani, apoi, am fost de partea sa, încântat de succesele lui şi întristat de înfrângeri.“ Din fericire, în cazul său, aceia au fost şi ultimii. Ultimii ani ai dezordinii.

* articol publicat în revista Tomis din Constanţa