Grosu vs. Sorescu

Titanic Fals

Trebuia să se-ntâmple şi asta: Titanicul hoax a dat, acum, de un aisberg. Dar un aisberg de pluş, în care ţi-e drag să dai: Marin Sorescu (n.19 februarie 1936). Al cărui debut cu volumul de parodii Singur printre poeţi, în ciuda cunoscutelor oh-uri critice, n-a vărsat călimări peste degetele impiegaţilor literari, pentru care parodia e doar o subspecie, o rudă mai necioplită, mai de la ţară, a „marii literaturi“. Când fac referire la debutul sorescian, puritanii invocă, în locul venericului cuvânt (care-ncepe cu p), formula magică de „poezie satirică“... Dacă vatmanii marii noastre literaturi ar fi „furat“ un pic meserie de la breslele învecinate ar fi fost, poate, un pic mai limpezi la limbă şi, cu siguranţă, cu stomacul curat: în jazz, de pildă, termenul "parodie" nici măcar nu există, iar sensul secundar pe care Dex-ul îl dă astei nobile îndeletniciri („Imitaţie neizbutită, inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original“) ar fi o blasfemie. Căci ar nega chiar esenţa jazz-ului: libertatea şi bucuria de-a performa creativ chiar şi cu „jucăriile“ (temele) altora... În copilărie am prins, de la Harry Tavitian, patima audiţiilor comparate. Şi chiar acum (re)ascult tema After you’ve gone, cu Woody Allen (sic!) & his New Orleans Jazz Band... Prima versiune datează din 1918 şi-i este datorată lui Turner Layto. Între timp s-au mai „pronunţat“ asupra ei Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Woody Herman, Frank Sinatra, Judy Garland, Bessie Smith, Benny Goodman, Lionel Hampton, Phil Collins şi alte câteva sute de muzicieni... Asta nu e „satiră“! E doar creaţie în paradis fiscal... Despre asta e vorba şi-n cele ce urmează.



Am vrut să mă schimb

Am vrut să mă schimb pe unul mai bun,
L-am căutat şi pe Google şi-n stele,
Frumos ca o lună între măsele
Şi scump ca un sfinx cioplit în magiun.

Mai viu decât pofta înfiptă-n cui,
Nimic aidoma să nu mai fie,
La inimă bun să-l pui alifie,
Ca Gerovitalul pentru statui.

Pe scurt, că nu scriu vreun op frivol:
Din Cişmigiu până-n Vârful Pietrosu
Aflai numai unul, zis Mugur Grosu,
Pe care-l luase deja un diavol...

[versiunea originală poate fi lecturată aici]


Călău şi victimă. Natură moartă. Un pic.

Din lipsă de ocupaţie,
şi ca să nu fie aruncat în şomaj,
călăul îşi omoară timpul.
Nu-i uşor să căsăpeşti ceva în zilele noastre
şi-i prea târziu pentru reconversii profesionale.
Încă puţin şi iese la pensie
şi tot ce ştie e să omoare.
Ce să faci dacă ţi-ai ales o profesie dificilă, de nişă.
Mulţi au rămas pe drumuri,
bine mersi: acum dau în cap ca liber profesionişti.
Alţii au intrat în politică – asta da lovitură –
duc profesia mai departe, pe culmi nebănuite.
Ar fi vrut să poată face la fel, dar acolo
sunt arme sofisticate, de execuţie-n masă,
nu mai e loc de emoţii. Înainte, ce timpuri,
între călău şi victimă era un fel de relaţie,
laconică, bărbătească, puternică, absolută:
când ridica securea-n văzduh, ceva
ca un duh din înalt se lăsa,
dezlega şnurul nevăzut şi securea cădea
de la sine. Nu el, ci legile gravitaţiei
făceau treaba murdară. Nu el, ci atracţia universală rupea
căpăţâna de trup, cum atracţia firii
smulge seminţele unui bărbat! Dar acolo,
în clipa aia măruntă, dintre cer şi pământ
el şi victima aveau un rut secret, doar al lor,
un dans arzător, pasional şi brutal: ca şi dragostea!
Nu spasmul, ci drumul spre el îi unea. Şi clipa aia
se dilata nesfârşit, ca o undă
după ce undeva, într-un lac, fu zvârlită o piatră.
Unele-l mai ating şi acum, dar în vise,
ca nişte valuri calde vin pe sub el şi-l ridică,
spatele, braţele, pulpele i le ţin şi le leagănă,
şi-n clipa aia, dintre pat şi tavan, el surâde,
căci pe aburul ăla cald ar vâsli fericit o vecie.
...Dar, când cade la loc, în pat, ştie ce-a devenit:
o secure.

[originalul, "Călăul cu şapte mâini şi victima cu şapte capete", poate fi lecturat aici]
-------------------------------------------
* foto - Mugur Grosu / grofitti, 2005