FEBRA

Cum nu se inventase, încă, malul cu doi de l, şi nici shopping-ul, bieţii strămoşi romani făceau lungi campanii de înzestrare peste maluri de Tibru. Lungi şi istovitoare de suflete. De preferat, ale altora. Nu, nici Velăntainzdei nu era. Aveau ceva mai vulgar: Lupercaliile. Şi nu pe 14 februarie, ci pe 15. Printre altele, nişte doamne în piei de ţap, care fugeau pe străzi altoindu-se cu nişte cureluşe: credeau că vor fi mai fertile! Ţoalele se numeau febra (nu le căutaţi la Carrefour), iar biciuştile - februatio. De la februo, a purifica. Deci februarie – curăţenie! Nu vă apucă, aşa, câte-un dor, de ce era în vechime? Poate de-aia găsim în presă, acum, titluri ca: „Valentine’s day cu vibratoare, cătuşe, biciuşti“...

Sub capul unui locuitor al planetei există mai multe fiinţe. Ne-a spus-o recent, de la Oliva Nova, chiar căpitanul Stelei, Rădoi: „Mă simt împlinit ca om, deocamdată. Ca fotbalist, mai am mulţi ani de jucat şi nu mi-am îndeplinit toate obiectivele“. Mă cam îndoisem, şi înainte, că fotbalistul ar fi şi el om. Dar mă cutremuram ruşinat. Acum ştiu. Da, în fiecare dintre noi e un om, „zâmbind răbdător“ (apud Dan Spătaru), el tinde spre perfecţiune, el tinde şi vrea până ce reuşeşte, „dar în zadaaaaar“, căci pe loc se destinde, căci acolo, lăuntric, sunt şi alţi locatari, care n-o duc prea bine. Şi tind. Tind spre obiective, spre desăvârşire, îl dau pe om la o parte, dacă şi-a terminat treaba, şi-ncep să crească, să-şi îndeplinească, să urce. Să te-mplineşti ca om e chiar simplu. Ca porc împlinirea-i mai grea: cât loc mai e de umplut! Ca frigider, manechin, fotbalist ai chiar mult de furcă! Dar, cum nu toţi bărbaţii sunt porci ne-mpliniţi, nu tot fotbalistul pe leş de om urcă. Există chiar fotbalişti împliniţi! Care-au fost şi-un pic de zei, înainte. Unul s-a născut chiar la acest mal (un singur l) de mare, la 5 februarie. I s-a zis Maradona din Carpaţi (da, există mai mulţi Maradoni, în diferiţi oameni), i se mai spune, încă, Regele fotbalului şi, cu puţin efort de condei, i s-ar mai fi putut zice şi Bunuel din crampoane – pentru regia unor meciuri care acum, când ne holbăm la Rădoi, par suprarealiste; sau Umberto Eco al ierbii – pentru economia de gazon la precisele pase în adâncime; sau chiar Pendulul lui Foufault, pentru uşurinţa cu care inspira faulturi... Sau, pe scurt, Gheorghe Hagi. Dar există şi-un Hagi al artelor? De ce nu! Poate chiar un suprarealist. Sau doi! Suprarealismul s-a născut, clar, sub semnul febrei. Mai ales doi dintre cei mai „cruzi“ sacerdoţi ai săi: Andre Breton (n. 18 februarie 1896) şi, fireşte, Luis Bunuel (n. 22 februarie 1900).
(Trec drept dinamovist dacă aduc vorba şi de Câinele andaluz? ...Atunci nu mai aduc...) „Recuperarea totală a forţei noastre psihice!“, răcnise Breton. ...Poate chiar către supraomul din fotbalistul Rădoi (un singur l)!
---------------------------------------------
*foto: Lavandaie, 1956, de Nino Migliori
** articol publicat în revista Tomis din Constanţa