luni, 13 august 2007

Ţ-shirt

[în avampremieră, articolul lunii august pt. revista Tomis /Urbanalităţi/ tema Schinurile modei]



Tricoul lui Mugur. E blog. Cică îl schimbă zilnic.

1.
N-am prea mare habar ce se poartă vara acesta şi nici nu cred c-am avut în vreun anotimp. N-am habar, nu mă preocupă dar, ca tot românul, am nişte bănuieli şi sunt nerăbdător să le exprim – măcar să nu spună iar colegii că fug de răspundere. Aşadar vara asta, cam dinspre primăvara-iarna trecută, se poartă blogurile. Nu blugii, blogurile. Când spun se poartă mă refer, fireşte, la porceala de masă. Că de purtat se purtau de mai multă vreme (Wiki spune că din ’94, după cum v-am şi povestit în ediţia din februarie – După bloguri), dar la noi parcă abia acum s-a aflat (mirabil şi asta, dacă notăm că despre numele lui Marquez nici acum nu ştiu mulţi că nu se pronunţă cu ş la final... Ş-ul ăla lasciv, afectat, iţit din puţul rostirii precum degeţelul săltat la ceaşca de cafea). Şi-apoi blogul „tradiţional“ era, de regulă, anonim, se „purta“ cu discreţie ca halatul de casă. Îşi făcea omul toaleta online, înainte sau după marele somn social, îşi regla nişte chestiuni intime, nota ce-l mai frământă. Acum nu vezi vedetă, starletă sau fantoşă publică să n-aibă o sămânţă de blog. Pe Adrian Năstase îl ştiţi. Ăla negru care respira ouă. Ce să vezi, şi-a tras blog! Pe antetul lui scrie alb: Adrian Năstase. Ministru - Prim ministru - Blogger. În ordinea asta, fireşte, s-ar spune că blogul e noul black. La-nceputul lui august Technocrati monitoriza peste 95 de milioane de bloguri, cam 4 Românii jumate puse una peste alta. Cred că deja sunt mai mulţi bloggeri decât cititori. Ce contează? „Cititorii mei sunt mai inteligenţi decât scriitorii altora!“ – mai scria pe antetul primului blogger al patriei. Asta ne preocupă. Scriitorii să se-apuce de tricotat, că la scris au luat alţii hăţurile. Aşa se face că, de-o vreme, am început să lucrez la un blog fără text. În loc să scriu, pun zilnic câte-un tricou. Virtual. L-am numit Ţ-shirt, în romgleză, să se bucure trendul...
Printre suratele ţoale, tricoul e special prin faptul că-i şi-un excelent purtător de mesaj – fie comic, cinic, ironic, sexist, fanatic, şocant, politic, trendy sau anti-trend. Culmea că, la scurtă vreme după ce-am deschis noul blog, în loc de comentarii au început să curgă comenzi. Am zis întâi că e glumă. Cererea a crescut. Aşa că, dacă nu intră Adi pe fir până fac rost de scule, cred că mă bag şi-n producţie. Nu mă credeţi pe cuvânt, pipăiţi-le.

2.
Deşi ar fi imposibil de descâlcit arborele genealogic al tricoului, ştim că un strămoş de-al său făcea parte din ţinuta de bază a Egpitului antic. Cei mai mulţi sunt de acord că popularitatea-i globală începe în timpul primului război mondial, când soldaţii americani, ce transpirau eroic în uniformele lor de lână, observaseră că, pe timp de caniculă, oştenii europeni purtau o lenjerie uşoară şi confortabilă, de bumbac. Cert e că, din anii ’20 ai secolului trecut, cuvântul T-shirt îşi făcea intrarea oficială în engleza-americană, fiind inclus în Merriam-Webster’s Dictionary. Numele e pus pe seama formei de literă T a produsului, deşi adepţii originii sale cazone susţin c-ar veni de la abrevierea sintagmei training-shirt. Oricum, din timpul celui de-al doilea război mondial, tricoul devenise deja un element standard al ţinutei militare atât în armată cât şi în marină. Iniţial, apariţia la TV a unor vedete echipate doar cu tricouri (considerate, pe-atunci, simple piese de lenjerie intimă) stârnea reacţii gălăgioase. Azi e greu de crezut că, în ’51, naturelul simţitor al americanilor putea fi zgâlţâit de tricoul sfâşiat al lui Marlon Brando, care-i dezvelea pieptul gol în filmul Un tramvai numit Dorinţă. Dar din ‘55, după filmul Rebel fără cauză, tricoul cool al lui James Dean avea să devină simbolul unei întregi generaţii de răzvrătiţi. Virtuţile de purtător de mesaj ale tricoului au fost timpurii – potrivit New York Times, echipa de campanie prezidenţială a lui Thomas E. Dewey elaborase, în 1948, un tricou cu sloganul „Dew It for Dewey“, idee continuată, în ’52, de oamenii de campanie ai lui Dwight D. Eisenhower, cu tricoul „I Like Ike“. Prin anii ’70 prindea aripi curentul black concert T-shirt: trupe, cu precădere rock, începeau să producă şi să distribuie tricouri, de regulă negre, de promovare a evenimentelor şi albumelor lor, mizând pe entuziasmul fanilor care aveau să le poarte pentru a-şi exprima aderenţa şi loialitatea faţă de-o trupă, un gen muzical sau un aşa-zis mod de viaţă. Găselniţa publicitară fu imediat speculată de promotorii unor mărci de renume gen Coca-Cola sau Mickey Mouse iar, din anii ’80, deveneau populare tricourile „de firmă“. În curând, oricine-avea ceva de vândut urma să includă noul suport vizual în campaniile publicitare. Reacţiile anticonsumeriste din ultima decadă au dus la popularitatea tricourilor cu mesaje hazlii, ironice sau anti-trend, precum şi la dezvoltarea conceptului de „personal branding“.

3.
Poate cea mai răspândită imagine cult a secolului XX, ce umple şi astăzi piepturile şi tricourile a milioane de oameni – fie la modul solemn, fie la modul parodic, este celebrul portret al revoluţionarului Ernesto Che Guevara. Originalul e o imagine realizată de fotograful cubanez Alberto Korda la 5 martie 1960, pe când Che avea 31 de ani. Autorul nu a pretins şi nu a primit niciodată drepturi de autor pentru fotografie, cu excepţia unui moment din 2000, când i-a atacat în instanţă pe cei de la Lowe Lintas / Rex Features pentru folosirea imaginii într-o campanie pentru vodca Smirnoff. El declarase reporterilor: „A folosi imaginea lui Che pentru a vinde vodcă e o insultă adusă numelui şi memoriei sale. El n-a băut niciodată, n-a fost un beţiv iar băutura n-ar trebui niciodată asociată cu eterna sa amintire. Ca adept al idealurilor pentru care s-a stins Che Guevara, nu m-am opus reproducerii imaginii sale de către cei care-i celebrează memoria şi-i diseminează idealurile de echitate socială, dar mă opun categoric celor ce-i exploazează imaginea pentru promovarea unor produse precum alcoolul sau orice alt scop care denigrează reputaţia lui Che.“ Suma de 50.000 de dolari primită ca daune avea s-o doneze sistemului cubanez de sănătate, declarând simplu: „dacă Che mai trăia, ar fi făcut la fel“. The Maryland Institute College of Art a decretat lucrarea lui Korda, realizată cu o cameră Leica, cea mai celebră fotografie din lume şi un simbol al secolului XX. De precizat, totuşi, că fotografia a fost făcută publică abia 7 ani după execuţia sa. Pe acelaşi film se aflau imagini cu Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir – mult mai interesante pentru presa din vremea aceea. Celebritatea sa e datorată, în parte, publicistului italian Giangiacomo Feltrinelli. Acesta obţinuse drepturile de editare a Jurnalului Bolivian al lui Che şi răspândise acea imagine pe un afiş uriaş: el obţinuse copia de la Korda cu câteva luni înainte de moartea lui Che şi plănuise iniţial să o folosească pe coperta ediţiei italiene a cărţii sale. Însă forma sub care imaginea e cunoscută şi răspândită astăzi, cea stilizată şi cu contrastul la maxim, fusese executată în 1968, în câteva versiuni (roşu cu negru, alb şi negru, alb şi negru cu stea roşie) de către artistul irlandez Jim Fitzpatrick. Două intervenţii subtile sunt demne de remarcat, în raport cu originalul – steaua de pe bonetă şi schimbarea direcţiei privirii în sus; dacă-n original Che apărea mai degrabă abătut, îngândurat, obosit, discreta mutare-a privirii în zare şi stilizarea sa pe fondul roşu, „revoluţionar“, avea să-ntregească atitudinea sfidătoare, eroică, atribuită miticului Guevara. Fitzpatrick primise o copie a fotografiei în ’65 de la un grup de anarhişti olandezi. Alte surse spun că la originea copiei ar fi chiar Jean-Paul Sartre. Muţumită principiilor lui Korda (convins că propagarea imaginii duce la propagarea idealurilor lui Che), versiunea lui Fitzpatrick s-a răspândit fulgerător. O versiune a versiunii sale a fost atribuită iniţial lui Andy Warhol – o pictură a cărei realizare amintea de cea folosită de el în celebra serie de stilizări a protretului lui Marilyn Monroe. Chiar dacă pictura, de fapt, era un hoax creat de mâna dreaptă a lui Andy, artistul Gerard Malanga, Warhol nu s-a sfiit să autetifice falsul – revendicând, fireşte, şi banii ce i se „cuveneau“ de pe urma vânzărilor... Din seria de istorii paradoxale privind destinul acestei reprezentări iconice, poate cea mai bizară ar fi cea a prinţului Hary – al treilea succesor la tronul marii Britanii – fotografiat cu un astfel de T-shirt în Londra, în 2005...

3 comentarii:

Anonim spunea...

such a waist of time

m spunea...

such a great comment

Anonim spunea...

si alta istorie paradoxala vis-a-vis de guevara (ciudata in acelasi timp) e cea scrisa de soitu pe hyperliteratura, el care se dadea acu cativa ani un anticomunist convins prin cronice la carti de nonfictiune...