Critichie de mărgăritar sau portret de grup cu chelie

Cât a mai tras de mine profesorul Marin Mincu să mă dau pe brazda breslei filologiceşti! M-a luat şi cu binişorul, şi cu greuceanu, şi pe ocolite, şi cu bazooka la tâmplă, dar nu m-am lăsat. Se lipea teoria de mine cum trage musca la plici. Pe frontul ăsta am rămas soldatul neinstruit, care-n loc să-nghită plumbi cu onoare s-a-nvârtit şi-a rămas la popotă, la curăţat barabule. Aşa cum există nenumăraţi filologi fără pic de zvâc literar, sunt destui scriitori fără licenţă în litere, deci suntem chit. Cel puţin până te ia la ochi cineva din statul major, cu chef de instrucţie, care te beşteleşte să-ţi pui pielea pe băţ pentru nu-ştiu-ce-cauză. În răfuiala dintre ocean şi Titanic m-am simţit mereu un cubuleţ de gheaţă care în locul cuvenitului râuşor de whisky vede lucind spre el o elice. Aşa venea profesorul. Ca un tanc spre-o juma’ de ecler. Acum îmi înmoaie măselele, îmi spuneam şi mă fofilam. Îşi rotea turela spre mine şi-mi trântea câte-o carte-obuz de a sa, ricanând: cum vine asta, mârlane, eu ţi-am citit aproape toate prostiile iar tu din opera mea niciun rând?! Citisem mai mult de un rând, dar parcă prin masca de gaze. Mi se punea câte-o crustă pe faţă, aşa că mă-ntorceam la barabule senin: not my cup of tea. În fapt, din tot potopul de teorii literare din univers abia dacă înghiţisem nişte ceşcuţe –şi acelea semnate, de regulă, de scriitori. Poate pentru că vorbeau „limba“ mea, nu te miri ce semizeiască. Dacă-mi cădea cartea din mână nu mă mai osteneam s-o ridic. În schimb ce-a rămas s-a dus drept la inimă – de pildă „Aspecte ale romanului“, de Edward Morgan Forster, o culegere de prelegeri british, delicioase şi neobrăzate (ţinute, totuşi, la Cambridge!) traduse la noi abia după vreo jumătate de secol (de Petru Popescu - şi el un simpatic, măcar pentru eseurile legate-n volumul “Între Socrate şi Xantipa“). Nici măcar nu m-am ostenit să-mi trimit cărţuliile pe la redacţii, jurii sau critici: era treaba lor să afle de ele sau să le ignore, aşa cum eu nu aşteptam să-mi trimită nimeni idei sau reţete după care să scriu. Nici cu revistele literare nu m-am tras de curele: pe cât de puţină literatură se publică-n ele, pe-atât de mult se scrie despre literatură... Dacă ai sta să te iei după ele ai spune că ţara geme de consumatori de critică literară, şi doar câţiva zăpăciţi mai pun mâna pe-o carte de poezie sau proză, restul merg pe ce le povestesc cronicarii... Cât am lucrat la revista Tomis răsfoiam lunar cam toate publicaţiile care soseau din ţară, şi mă pocnea de fiecare dată tristeţea. Mai ales că nici revista noastră nu ieşea din pluton, publicând tone despre (de la simple opinii şi cronici la teze de doctorat) şi prea puţină literatură curată, ne-mediată. Şi aici, ca aiurea, în loc să facă pace cu filologia, literatura era permanent altoită de filologeală. Sau, ca să-mping mai departe licenţa, era filologită. Nu-i de mirare că toate aceste emisii nu pot supravieţui nicio zi fără cârjele aparatului bugetar, dacă-n locul covoarelor roşii întind doar mileuri de sârmă ghimbată spre public.

Cu atât mai ciudat o să pară ce spun acum: de câteva zile citesc, cu aleasă vibraţie-n piept, o lucrare de doctorat. Nu citesc, o sorb din priviri. Iar mâine va deveni, oficial, carte. Carte de sorbire! Pe limba mea, nu reptiliană sau semizeiască: Portret de grup cu generaţia "optzeci" (Poezia) – de Mihail Vakulovski. A, să mă împăunescu şi eu cu ceva: coperta-i făcută de mine. Iar mâine sunt invitat să vorbesc la lansare alături de Cosmin Perţa. Sper că despre copertă! Sau poate reedităm scena cu Apelles şi papucarul. Vedem. La inspiraţie. Una peste alta, se anunţă o zi [20] şi o oră [16] pline de suspans, antren intrinsec, catharsis demisec şi voioşie involuntară. Ascultaţi ce vă spun, dacă apuca târgul ăsta, Einstein s-ar fi prezentat mâine la standul Tracus Arte.