Voi vinde rolul de figurant pe care nu pot să-l joc

Săptămâna trecută v-am relatat, cu modestie specifică, despre debutul meu cabotinicesc. Nu vă ascund că zilele, şi mai ales nopţile care-au urmat s-au scurs într-o aşteptare chinuitoare: nici Anca Rotescu, nici Iulia Popovici, nici Victor Scoradeţ şi niciun alt corifeu al fenomenului teatral contemporan nu s-a ostenit, încă, să consemneze fulminantu-mi debut pe vreo manşetă de ziar. Şi cum în gubernia noastră ioropenească gloria nu soseşte dacă nu-i asiguri transportul, cazarea şi masa, mi-am scris singur cronica tulburătoarei experienţe actoriceşti, iar mogulii de unică folosinţă de la revista Kamikaze au avut destulă tărie în vene s-o publice în ediţia din săptămâna asta:

Pentru prima oară în viaţă m-am dus la teatru ca spectator jucător: în loc să stau printre muritorii din sală, am fost invitat în straturile rarefiate ale scenei, printre actori. Bine, n-am primit rolul principal, trebuia doar să fac figuraţie, dar nici Caramitru nu şi-a început cariera cu Hamlet. În schimb mă puteam lăuda cu un debut internaţional*: urma să joc pentru Teatr KTO din Cracovia, sub îndrumarea regizorului Jerzy Zoń. Prima indicaţie preţioasă a fost să-mi procur singur ţinuta – cămaşă albă, pantaloni şi pantofi negri. Provocare profesională pentru care mi-am pus la bătaie toate relaţiile, dar tot n-am găsit decât pantofi cu un număr mai mic. Că scena cere sacrifii ştie şi ultima piţipoancă, aşa că am strâns cu demnitate din dinţi. Ce-i drept, nu m-am înţolit de acasă aşa, de unde încă o provocare: cabina actorilor fiind ocupată, mi-am pus vanitatea în cui şi m-am schimbat la toaletă. Apoi am ieşit şi-am început să mă plimb cu un aer indiferent printre colegi, interesându-mă discret când începem. Marele Jerzy Zoń ne-a măsurat pe rând, apoi s-a scuzat rugându-ne să mai aşteptăm, pentru că lipseau doi români. Figuranţi. Au apărut, ca nişte starlete, cu 45 de minute înainte să-nceapă spectacolul. Unul nici măcar nu-şi adusese ţinuta! Jerzy l-a concediat sec apoi ne-a spus că din cauza întârzierii nu mai aveam timp să repetăm mare brânză. Pe fete le-a pus să facă o mişcare spectaculoasă cu câte-un mecanism care rotea nişte rochiţe albe. Ne-a explicat că spectacolul e dedicat scriitorului Bohumil Hrabal, care-a avut o relaţie specială cu trenurile, iar eu şi celălalt mascul figurant am fi fost un fel de controlori, care în anumite momente intram suflând în nişte fluiere. Din cauza întârzierii, însă, nu ne-a mai folosit decât în prima parte. De fapt, înainte de început: ne-a pus la intrare, să luminăm cu lanterna pantofii spectatorilor, fiindu-ne strict interzis să zâmbim sau să spunem ceva. Nici asta n-a fost uşor, datorită prietenilor pe care-i chemasem la spectacol şi care, de cum ne-au văzut, au început să se hlizească, încercând să ne smulgă o cât de mică reacţie. N-au reuşit: mi-am luat jobul în serios şi-am făcut un adevărat rol de creaţie!
* Voi vinde casa în care nu mai pot locui - Teatrul Act, 20 martie 2010
** Foto de Filip Jacobson