Muzeul Ţăranului - deschis pentru inventar

* Profit de faptul că Iulian Tănase, prin Academia Caţavencu, şi Eugen Istodor s-au îngrijit să menţină cazul Vakulovski la cote incendiare [prin două iniţiative pe care le puteţi urmări aici şi aici] şi vă propun o gură de aer curat, sănătos, de la ţară chiar aici, în capitala tuturor miasmelor...

“Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui muzeu e să devină muzeu“ – cam aşa ar suna, citată din memorie, o vorbă de duh de-a lui Willem Sandberg, artist olandez, curator şi fost director al Muzeului Stedelijk din Amsterdam între 1945 şi 1962, când a reuşit să răstoarne tot sistemul de valori care guvernează astfel de instituţii: „ideea că arta se va integra iar în viaţa de zi cu zi, va ieşi pe străzi, va pătrunde în locuinţe şi va deveni o necesitate curentă ar trebui să fie ţelul major al muzeului, iar nu să-şi fie util sie însuşi.“ Mi-am amintit toate astea cu prilejul expoziţiei „Între şantiere“ de la Muzeul Ţăranului Român – poate cea mai vie instituţie muzeală de la noi, care ne-a demonstrat, de câte ori a avut prilejul, că e orice altceva, dar nu un depozit sau „osuar“ cultural. La 5 februarie, muzeul a împlinit două decenii de la înfiinţare şi se pregăteşte să intre în restaurare.

În vorbirea curentă, prin marile oraşe, apelativul „ţăran“ e folosit, mai degrabă, în sens negativ, ca substitut pentru mitocan, mârlan, neam prost, nesimţit, necioplit, o insultă care le strânge pe toate la un loc. Şi totuşi, în buricul capitalei, la o aruncătură de Pet de Guvern, fără a se sinchisi că poartă un „brand“ atât de afurisit, Muzeul şi Clubul Ţăranului Român reuşesc să fie „în vogă“, să atragă zilnic sute de orăşeni înrăiţi, ca şi cum ţărănia ar fi noul black... „Lăsaţi-ne să creem împrejurimi unde avangarda se simte acasă. Deschise, limpezi, la scală umană. Fără săli somptuoase, scări pompoase, reflectoare, porţi uriaşe şi oficiali în uniforme de ciocli. Un loc unde oamenii să îndrăznească să vorbească, să se sărute, să râdă şi să fie ei înşişi. Un adevărat centru al vieţii zilelor noastre, generos şi elastic.“ Sunt cuvintele lui Willem Sandberg, din vremurile când iniţiativele sale stârneau scandaluri teribile, şi când publicul i-a fost singura pavăză în faţa nenumăraţilor detractori care-i cereau zilnic demisia. Publicul nu l-a trădat niciodată, demonstrând că şi „inabordabila“ avangardă poate sta la taclale cu lumea, dacă cel care mediază astfel de întâlniri stimulează niţel conversaţia... Nu cunosc instituţie dâmboviţeană care să-şi desfăşoare cu aceeaşi îndrăzneală resursele pentru a-şi apropia şi încălzi publicul, aşa cum o face constant, programatic, Muzeul Ţăranului. Nu e întâmplător că cel care l-a condus în primul deceniu a fost tot un artist înzestrat cu darul înainte-vederii, pictorul Horia Bernea. Ca şi Sandberg, n-a ezitat să scoată muzeul în stradă când strada ezita să intre-n muzeu: aproape că l-a suit pe roţi, pentru a-l roti după ritmurile oraşului care-l strânge în braţe. Era la fel de convins de menirea sa, precum era de pericolul care ne face „sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze»“ (...)
* Articolul poate fi citit integral doar în revista Vip [nr 8 (898),22 - 28 februarie 2010]