Chopin: de la pian la vodcă din cartofi

(...) Că Poetul Pianului, cum e supranumit, a devenit un bun al umanităţii, pe care nu şi-l „revendică“ doar patria sa de origine (Polonia) şi cea de adopţie (Franţa), nu e mirabil. Ce intrigă sunt mecanismele care, în două veacuri de la naşterea sa, l-au transformat pe Chopin într-un bun de larg consum. Într-un „brand“ (că tot e la modă termenul), cu bune şi rele, într-un emoticon, sau o siglă precum Che Guevara, a cărui figură clonată întrece şi chiar acoperă, fără jenă, „originalul“. Parazitarea numelui său era menită să aducă prestigiu unor mărci anonime în căutarea unei identităţi gata şlefuite, cu rezonanţă stelară. În acelaşi timp alţii îi „consumă“ în ignoranţă deplină opera, fără să-şi bată capul cu autorul. Să le luăm pe rând. O căutare pe Google aduce în 0,12 secunde peste 10 milioane de rezultate cu referinţa Chopin. O populaţie cât jumătate din România a scris articole care-i conţin numele, şi nu-i de mirare că imaginea lui Chopin se suprapune, adesea, peste cea a Poloniei. Spre comparaţie, dacă adunăm câteva „mărci“ naţionale pe care le considerăm reprezentative, precum Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Cioran, Eliade şi Ionesco, mai trebuie să-l chemăm în ajutor şi pe Hagi ca să depăşim performanţa asta. Ori să mergem pe mâna lui Dracula, care-i ia pe toţi detaşat... Pe de altă parte, numărul de rezultate pentru Poland şi Romania este egal – în jur de 177 de milioane de referinţe. S-ar spune că, pe ansamblu, stăm bine. Nici nu-i aşa rău pe cât pare că nu avem, încă, o marcă naţională suficient de puternică încât să-l zăpăcească pe Google. Spre exemplu, la ora când redactam articolul, a doua referinţă în topul Google pentru Chopin era o .. vodcă de cartofi. Un produs polonez, probabil de mare fineţe, dar care n-a găsit altă cale de-a cuceri piaţa americană decât prin acest rapel la cel mai cunoscut reper polonez. Întâmplător, cultural.

Fireşte, sâmburii acestui succes sunt, totuşi, în operă. Şi-n aura înfricoşător de frumoasă, romantică, a nefericitei vieţi ce pulsează, ca un nerv dureros, în fiecare notă. Am spus romantică? Unii spun „romanţios“. Multă vreme Chopin a purtat stigmatul de „compozitor pentru domnişoare“, datorită furtunilor afective pe care muzica sa le stârnea prin saloanele pariziene. Micile sale bijuterii au stârnit comentarii înţepate printre esteţi, fiind marginalizate conform unui tipar care face încă ravagii: „când toată lumea spune despre frumos că este frumos, atunci e urât“. De-aici i s-au tras şi apelativele de „zugrav sentimentaloid de cameră“ sau „geniu superficial“, preluate de publicişti din lipsă de alt subiect mai „sonor“. Nici în secolul XX nu i-a mers totul pe roze, dacă amintim doar de lista neagră a celebrului şi excentricului pianist Glenn Gould, care decretase că Chopin, Schubert şi Liszt „n-au avut nici cea mai mică idee despre cum se scrie pentru pian!“ Cu mici excepţii, Gould a refuzat cu obstinaţie să cânte Chopin, catalogându-i creaţia drept „excesiv de ornamentală şi trivială“ – mister pe care exegeţii se căznesc şi azi să-l dezlege. În aceeaşi epocă, însă, muzica lui Chopin începea să-şi facă loc în vieţile noastre pe căi lăturalnice: în 1931, odată cu filmul Tabu, muzica lui Chopin era pentru prima oară adusă într-o producţie cinematografică. De atunci, peste 100 de filme i-au folosit muzica – ultima oară chiar anul trecut, cu thriller-ul-fantasy Street Fighter: The Legend of Chun-Li, o porcărioară pe care criticii au demolat-o în unanimitate, cu tot pedigree-ul regizorului său polonez, care pe vremuri împuşcase şi nişte Oscaruri. Fireşte că Chopin n-avea nicio vină. Câţi dintre cei aflaţi în sala de cinema ştiau, măcar, ce ascultă? Dar iată un exemplu şi mai bun: desenele animate! Câţi dintre noi ştiam, când urmăream aventurile lui Tom şi Jerry, că fondul sonor era sigurat şi de Chopin? În filmuleţul Snowbody Loves Me, din 1964 îi regăsim compoziţii precum Revolutionary Étude, the Grande Valse Brillante sau Fantaisie-Impromptu. La fel cum în animaţia The Flying Cat regăsim compoziţia Minute Valtz – pe care Chopin o numise, iniţial, Căţeluşul. Camille Bourniquel susţinea că melodia ar ilustra un căţeluş care-şi urmăreşte coada. De ce nu şi aşa! Desenele animate au făcut mereu casă bună cu muzica simfonică! Iată o cale prin care milioane de copii au înghiţit, pe neştiute dar cu maxim entuziasm, ceea ce lumea adulţilor transformă într-o doctorie amară! Poate ăsta-i secretul. Să ne recucerim inocenţa şi să ne uităm la desene animate cu ochii închişi...

*Articolul integral, dedicat Anului Chopin în România, poate fi citit săptămâna aceasta doar în revista VIP