cum l-am plătit pe Băsescu și alte nimicuri

sunt un melc nestatornic. mereu mi-am dorit ca toată agoniseala s-o pot duce cu mine, într-o mină de pix sau trompetă. în loc de asta mi-am petrecut jumătate din viață probând cochilii. mi-am schimbat de atâtea ori colivia că am pierdut șirul atâtor năpârliri succesive. de la o vreme toate zidurile par la fel. toate mă strâng și toate au o vrajă întunecată în ele. s-ar spune, însă, că ființele din care mă trag nu pot trăi fără ziduri, așa că singura opțiune rămasă a fost să le schimb periodic cu altele. o vreme mi-am mutat insomniile într-o mansardă de pe mântuleasa, nu departe de locul în care fusese mansarda adolescenței lui eliade. în ultimul an am viețuit împreună cu gilda pe berzei, nu de parte de locul în care eminescu și veronica și-au împreunat umbrele, prin 1881. de două săptămâni m-am mutat pe intrarea caragiale, nu departe de locul în care însuși ion luca și-a sorbit tainul de ziduri. bucureștiul e plin de astfel de muri bântuiți, pentru care stă uneori mărturie câte-o placă memorială. mă amuz, în răstimpuri, la gândul că peste un veac sau două, dacă i-ar trece prin cap vreunui netot să-mi marcheze și mie trecerea printre ziduri ar trebui să umple capitala cu plăci de genul “aici a început mugur grosu cutare desen, continuat pe strada cutare și parțial isprăvit la adresa cutare”. sau “aici a scris mugur grosu cutare poveste pe blog, la data cutare...” parcă nicio altă mutare nu s-a dovedit atât de lungă și de chinuitoare ca asta. întâi de toate, cu toate strădaniile de a scăpa de nimicuri, cu fiecare mutare descopăr, inevitabil, că lestul existențial umple tot mai multe bagaje. care nu mai încap într-o mansardă sau garsonieră, și îngustează înspăimântător zidurile unei locuințe “decente”, cu două camere. când am adunat toate astea? când le-am lăsat să devină organe vitale ale trupului meu? apoi, duhul întunecat din măruntaiele acestor ziduri îmbătrânite parcă prea repede a început să ne bântuie din prima zi cu tot felul de cabluri, țevi, șubrezenii pe care le scoate din spatele varului alb cum scoate din joben scamatorul iepuri și alte jivine. așa că ultima săptămână mi-am petrecut-o exclusiv în compania domnului băsescu. nu vă gândiți la prostii, așa îl cheamă pe instalatorul care-a pus țeavă peste țeavă preț de 4 etaje să ne aducă apă în casă iar acum ne spune că dacă vrem să o și folosim ne trebuie un hidrofor la subsol și alte nimicuri. cât despre celălalt băsescu, dezinstalatorul politic, nici nu mai știu și nici nu-mi doresc să aflu ce mai învârte. mâine, fix în ziua marelui vot, pentru care neasemuita mea nație și-a aruncat cele din urmă resurse, ca la venirea apocalipsei, eu voi ieși dintre ziduri doar pentru o scurtă lectură la institutul blecher, alături de sgb, la invitația lui claudiu komartin [de la 14,30, în dharma bar, pe strada blănari nr. 9] voi citi textul recent publicat în volumul colectiv prima beție, lansat săptămâna trecută de editura art. s-a mai scris despre asta aici și aici.
hai, ridică-ți zidurile și umblă!

ps. printre nimicurile pe care le car după mine cu fiecare mutare se află şi un morman de casete audio - nu doar colecţia mea de muzică, subţiată cu fiecare mutare, ci şi o mulţime de înregistrări personale. le-am redescoperit, de pildă, pe cele din vremea primului meu reportofon. îl purtam tot timpul la mine, opream oameni pe stradă cu tot felul de întrebări absurde. şi-odată mi-am găsit naşul. îl caut pe dumnezeu, m-am găsit să îi spun, eşti cumva dumnezeu? şi el mi-a răspuns imediat: da! nu m-am intimidat, am profitat de ocazie şi-am continuat: domnule dumnezeu, nici nu mai ştiu de câtă vreme te caut, am o singură rugăminte: mai spală şi dumneata conducta aia prin care vine lumea! şi-atunci cel de pe stradă mă jur că aşa mi-a răspuns: lumea o-mpute!