Vino să te strâng în braţe. Gratis!

poate azi sau mâine, într-o oarbă zi
ne-om ciocni pe stradă şi ne vom privi,
poate marţi sau miercuri, într-o joi îngustă
ne-om găsi alături ca doi ochi în pustă
şi, cum trage udul spre calorifer,
ne vom strânge-n braţe, cald şi mamifer
12 oct 2006 12:17

------------------------------
Azi dimineaţă am regăsit acest "mesaj în sticlă" pe care-l lăsasem pe Hyperliteratura sub psudonimul urs, ca dedicaţie pentru necunoscuţii care comentează pe net. Era 12 octombrie 2006, la doar trei săptămâni după apariţia, pe youtube, a unui filmuleţ ce avea să stârnească un fenomen mondial: mania Free Hugs.

De atunci, filmuleţul a fost văzut de aproape 50 de milioane de oameni. Cu inima puţin îndoită l-am revăzut în dimineaţa aceasta şi-am descoperit că povestea lui simplă încă mă emoţionează, în ciuda faptului că a devenit între timp o mişcare de masă, parazitată de-o întreagă industrie kitsch (cum vă sună, de pildă, “vindem tricouri originale free hugs”?) ...Se mai vede, oare, povestea în tot bâlciul de-acum? Şi, pân-la urmă, care-i adevărata poveste? După orbecăieli printre basme, clone şi fantoşe avide să stoarcă ceva cât de mic de pe urma acestui succes, am dibuit şi istoria legendarului necunoscut Juan Mann, spusă chiar de el însuşi:
“Locuiam în Londra când lumea mea s-a întors cu fundul în sus şi m-am văzut nevoit să mă întorc acasă. Când avionul m-a lăsat la Sydeny, tot ce-mi rămăsese era un bagaj cu haine şi o mulţime de necazuri. Nimeni să îmi ureze bun venit, nicăieri unde să sun acasă. Eram un turist în propriul oraş natal. Stând acolo, le terminalul pentru sosiri, privind cum pasagerii îşi regăseau familia şi prietenii, cu braţele deschise şi feţele zâmbitoare, îmbrăţişându-se şi râzând împreună, mi-am dorit ca cineva să mă fi aşteptat şi pe mine acolo. Să fie fericit că mă vede. Să îmi zâmbească. Să mă îmbrăţişeze. Aşa că am luat un carton şi un marker şi-am scris un mesaj pe ambele feţe: Îmbrăţişări gratis. Apoi m-am dus în cea mai aglomerată zonă pietonală din oraş şi am ţinut acel carton sus. În primul sfert de ceas lumea doar s-a holbat la mine. Prima persoană care s-a oprit m-a bătut pe umăr şi mi-a spus că în dimineaţa aceea-i murise câinele. Şi că exact în acea dimineaţă se împlinise un an de când singura sa fiică murise într-un accident de maşină. Şi că tot ce-şi dorise acum, când se simţea cel mai singur om de pe lume, era o îmbrăţişare. M-am lăsat cu un genunchi la pământ, ne-am strâns în braţe, apoi a plecat cu un zâmbet. Cu toţii avem probleme, şi cu siguranţă ale mele sunt cele mai mici. Dar ca să vezi pe cineva întristat cum zâmbeşte, fie şi pentru o clipă, merită tot timpul din lume.”