luni, 4 mai 2009

Noul ţucal al împăratului *

În lumea asta sunt o mulţime de flori care, din lipsa soarelui, se rotesc după televizor. Nu e şi cazul meu, poate din cauza numelui care mi-a fost hărăzit şi care, îmi place să sper, denotă o anume precocitate. În general mă ţin cât pot de departe de această cutie a milei, exceptând zilele când merg la serviciu, pentru că s-a nimerit să lucrez taman la un post de televiziune. Ca să descriu pe înţelesul bunicilor ce fac acolo, aş spune că sunt un fel de garderobier, doar că nu mă-ngrijesc de haine în sensul tradiţional ci de ţinuta cuvintelor pe care un prezentator le scoate pe gură când e în direct. (În restul timpului se descurcă cum poate.) Există două lucruri care îmbracă un om: vestimentaţia, de care au grijă stiliştii noştri, şi cuvintele pe care acesta le spune şi care compun, după caz, o aură strălucitoare sau o armură impenetrabilă. Cum ar veni, eu mă ocup de hainele noi ale împăratului: cât timp nimeni nu s-a trezit să reclame că împăratul e gol, meseria mea este la adăpost. Mai greu e să mă ţin chiar pe mine la adăpost de propria mea meserie. Asta se face cu multă perseverenţă, comparabilă cu viteza cu care porcul domestic îşi adună, în timp, mult râvnita slănină. Nu-i deloc simplu să fii ţesătorul împăratului. Straiele lui trebuie să pară dintre cele mai fine, atât de fine încât să juri că e despuiat dacă dai în mintea copiilor. (Pentru asta s-a inventat, însă, un sistem complex de semnale şi avertismente, pentru ca părinţii să-şi ţină cât mai departe copii de această cutie). Am fost nevoit să învăţ cât mai repede ce cuvinte n-am voie să folosesc. Mai exact, să le uit pe majoritatea. Nu vă spun ce scandal a ieşit când mi-a scăpat în prompter cuvântul „levantin“. Cam la fel cum pe vremea lui Ceauşescu ai fi spus în direct la TV cuvântul foame. Cum să-ţi scape una ca asta pe post? Un coleg, dornic să mă ajute, susţinu că am inversat din greşeală literele şi că dorisem, de fapt, să scriu „Valentin“, despre care ştie oricine că-i o populară sărbătoare a dragostei psihice şi trupeşti. Am negat vehement, iar asta a complicat şi mai mult lucrurile. Nu se supăra nimeni dacă greşeai nişte litere, dar să bagi cu bună ştiinţă în prompter astfel de vorbe nesăbuite era de neconceput. A fost nevoie de câteva luni tumultuoase şi de şedinţe coercitive până când vocabularul mi s-a redus corespunzător încât să nu mai reprezint un pericol. Important e că am reuşit să fiu suficient de disciplinat încât să nu se ajungă şi la pedepse corporale. În ziua când am început să mă bâlbâi în faţa măcelarului, încercând să îi spun ce doresc folosind doar cele 300 de cuvinte rămase la dispoziţie, am fost considerat iarăşi demn de încredere. Odată ce pacea s-a reinstaurat la locul de muncă, a trebuit să dibuiesc singur ce-i de făcut ca să mă pot descurca şi în faţa măcelarului. Unii colegi mi-au sugerat o soluţie, pe care eu o găsesc discutabilă: mâncarea se poate comanda şi prin telefon, studiind nişte pagini pe internet. Pentru fiecare produs există o fotografie care are un cod. E suficient să spui codul produsului şi te-ai asigurat că vei fi înţeles. S-au întâmplat însă şi accidente, mai ales când comanzi mâncăruri chinezeşti: nu eşti niciodată sigur ce se poate ascunde în spatele denumirilor “urechi lemn” sau “furnici în copac”, iar fotografiile parcă sporesc şi mai tare confuzia. Iată de ce am preferat soluţia complicată a dedublării la locul de muncă. O jumătate de creier îşi dă toată silinţa să execute cele mai reuşite combinaţii ale celor 300 de cuvinte permise, pentru a produce hectare de texte spre uzul prezentatorilor, cealaltă jumătate de creier îşi vede de treabă, mulţumită şi ea de convenţia ca niciuna dintre jumătăţi să nu se amestece în treburile celeilalte. Iată de ce, când l-am auzit prima oară pe Primul-ministru rostind la televizor cuvântul criză, una dintre jumătăţile mele a ştiut imediat că mesajul este cu totul altul, dar că acest cuvânt fusese ales dintre cele 300 permise, drept cel mai bun vehicol al unei idei teribil de complicate, de nerostit. Pentru că, nu-i aşa, chiar şi premierul are un ţesător care-i croieşte discursurile şi care a fost supus, înainte, unui instructaj similar. De bună seamă că dacă Primul-ministru rosteşte cuvântul criză el vrea, de fapt, să mascheze cu el altceva, probabil înfricoşător şi de nerostit, aşa cum ar înfăşura un cadavru în covorul din sufragerie. Bine, să fiu cinstit pe deplin, la început nici nu mi-am bătut capul. Nu părea important. Cuvântul însă a început să se repete obsedant, la prânz, dimineaţa şi seara: ai fi spus că din cele 300 de vorbe din fondul de protocol al cancelariei, jumătate fuseseră abrogate prin ordonanţă de urgenţă. Ca să descifrezi ce încearcă să spună Primul-ministru, ar trebui să încerci să dibuieşti expresia pe care-o înlocuieşte cuvântul cheie. Dacă, de pildă, am schimba cuvântul „criză“ cu „sex anal“, un astfel de discurs cabalistic de-al său s-ar limpezi dintr-odată aşa: "Sexul anal este o realitate mondială, nu şi-a spus ultimul cuvânt şi are un parcurs extraordinar de brutal. Sexul anal nu s-a născut la noi, dar pentru foarte mulţi români asta nu contează. A intrat în casele lor şi s-a adeverit. Sexul anal, care ne obligă astăzi la adevăruri neconvenabile şi măsuri decisive, trebuie să fie baza modernizării statului. Sexul anal ne poate face totuşi un serviciu, el trebuie să fie dieta care pune capăt obezităţii birocratice a statului. Sexul anal va grăbi modernizarea“.

Ultima oară când l-am auzit pe Primul-ministru vorbind la televizor despre criză eram acasă şi mă pregăteam de culcare, aşa că am schimbat canalul, pentru că n-aveam chef să visez urât. De obicei adorm ca un prunc la emisiunea aia de pe National Geografic, cu dezastrele aviatice. Niciodată nu apuc să aflu care-i deranjul. Prind doar momentul când se înşiră numele tuturor pasagerilor, cu ocupaţia, seria de buletin şi motivul călătoriei. Când avionul îşi ridică botul spre cer, ochii mei trag obloanele, convinşi că pasagerii se vor descurca fără mine, ceea ce s-ar putea să fie greşit, dar eu n-am apucat niciodată să le aud strigătele de ajutor. De data asta am nimerit pe Discovery, la emisiunea Ultimate Survivor, cu tipul ăla care supravieţuieşte mâncând viermi, testicole de gândaci sau caca de muscă, deşi echipa de filmare e la doi paşi de el şi pun pariu că în pauzele de prânz înfulecă sub nasul lui tot felul de bunătăţi. Uite-aici tragedie! Nu emisiunea în sine mi se pare dramatică, ci tot ce se întâmplă în spatele acestei convenţii. Adică ok, ştim că tipul din faţa camerei ajunge de bună voie în situaţiile alea, e pregătit să facă faţă celor mai vitrege condiţii de trai şi celor mai mari urgii ale naturii, dar trebuie să îndure şi provocările echipei sale, care filmează cu habotnicie toate detaliile supliciului, astfel încât sacrificiile lui să aibă un sens. Mă gândesc că oamenii ăia încearcă să fie cât mai discreţi cu putinţă, mai ales la pauzele de prânz. Dar ce-ar fi fost dacă eroul din faţa camerei era unul de-al nostru? Vă imaginaţi ce greu i-ar veni, după ce s-a târât prin deşert toată ziua, şi-a terminat apa, crapă de foame şi sete iar la doi paşi de el operatorii desfac umbreluţele, încing grătarele, pun mititeii să sfârâie, scot bericile din geanta frigorifică şi dau muzichia la maxim, să ungă bine calea pentru bericioaică şi mititel? Cu gândurile astea am adormit: jumătate din mine încă medita la ce-a vrut să ne comunice Primul-ministru, cealaltă jumătate era copleşită de ultimele secvenţe cu exploratorul Bear Grylls târându-se prin deşert, deshidratat şi delirând de foame. Se vede treaba, însă, că în timpul somnului jumătăţile mele se înţeleg de minune, pentru că subiectele s-au contopit, aşa că am visat ceva tare ciudat: se făcea că premierul nostru mergea prin deşert în costumul său negru, cu figura sa etern radioasă ca o tejghea de şaormărie şi, deşi soarele îl bătea cu toată furia în cap, el pleda, aparent odihnit şi sătul, despre măsurile dure care trebuie adoptate în situaţii de criză. Pentru a fi şi mai convingător, Primul-ministru omorî un şarpe cu propriile mâini, îl jupui aşa cum scoţi un ciorap de pe picior, mâncă scârboşenia fără să clipească apoi înnodă pielea şarpelui la un capăt, se descheie la prohab şi urină în ciorapul ăla impermeabil. Apoi îşi întoarse spre cameră faţa sa radioasă şi ne invită să îl urmărim cu atenţie, pentru că soluţia sa ne-ar putea salva viaţa în condiţii extreme: ridică pielea şarpelui deasupra capului, o răsturnă şi începu să îşi bea, plescăind, propriul pipi, atent să nu irosească nicio picătură. În vis au scăpat şi câteva cadre cu ce făcea echipa sa invizibilă, în spatele camerelor, era pe-acolo şi blonda de la Ministerul Turismului, dar aici începea deja alt vis, care nu mai are deloc legătură cu ce povestim aici.

A doua zi am mai făcut un pas important în descifrarea mesajului pe care tot încearcă, de câteva luni, să ni-l transmită Primul-ministru. A fost cu totul întâmplător. Încercam să mă caut pe Internet, să aflu ce-am mai făcut. Când ai problema asta, cel mai bine e să-l întrebi pe Google. Tot ce trebuie e să îi spui cum te cheamă. De data asta, dintr-o lene inexplicabilă, pe bileţelul strecurat prin fanta oracolului mi-am scris doar prenumele: Mugur. Oracolul mi-a răspuns imediat, anunţându-mă că are 935.000 de rezultate. Asta nu m-a surprins. În lumea asta sunt milioane de flori, e firesc să existe şi câteva sute de mii de muguri. Ceva, totuşi, m-a izbit în moalele capului, mai ceva decât soarele care-l pălise pe premier în visul unde-şi sorbea cu nesaţ propriul pipi. Pe primul loc, între sutele de mii de soluţii oferite de Google, eram chiar eu, două locuri mai sus decât Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii României! Ăsta sigur este un semn. Dacă un scriitor, un obscur ţesător de texte, a ajuns mai important decât cel ce învârte finanţele ţării, e limpede că se întâmplă ceva cu adevărat grav. Mai lipseşte să se adeverească şi visul cu Primul-ministru şi ţucalul său nou, de criză.

* Acest text a fost scris la invitaţia unei publicaţii cu un anumit pedigriu. Totuşi, mă îndoiesc că va fi publicat. Prietenii ştiu [mai bine ca mine] de ce....

** În lipsa altei surse de cenuşă, îmi pun scrumiera în cap şi anunţ: textul a fost publicat, în cele din urmă, în Almanahul Academiei Caţavencu 2010!

2 comentarii:

warnin' bros spunea...

or fi stiind prietenii, dar cititorii tai sunt mai inteligenti decat ai lor (?)
bine, tu aveai un text pe care fii sigur ca nu ti l-ar refuza foarte multe publicatii. nu il imprumuti? :))

Mugur Grosu spunea...

ehei, prietene, unele texte, ca şi pilulele amare, se administrează doar pe cale orală. nu spuneai tu că geniul românului e în oralitate? oralitatea, la fel ca pilozitatea bărbaţilor, este constanta tragică a neamului nostru :)
[ar fi şi avantaje aici: dacă o tai, creşte de două ori mai repede şi mai deasă...]