miercuri, 8 octombrie 2008

trauma [etcetera]


Fragmente din ciclul Tratament traumagic, într-un performance la Festivalul Oskar Pastior din Sibiu, care doar ce s-a terminat.
N-a ieşit chiar cum îmi dorisem, timpul a fost mai scurt cu 10 minute, aşa că o treime din schemă s-a dus şi-a ieşit un tratament FFW şi-un soi de traumă ETC. Ei, dar important e că, deşi s-a folosit o frânghie, n-a fost rănit niciun animal!
O glumă răsuflată, desigur, aşa că revin. Important e că , deşi la un nivel mai subtil, „tratamentul“ chiar a ieşit... Ca-n povestea Hainele noi ale Împaratului, şarada a fost dezlegată de un copil. În ultima secvenţă din această filmare, apare în cadru, pentru o secundă sau două, o doamnă cu o foarfecă-n mână. Este mama unui copil despre care-am aflat mai apoi că urmărise cu toată fiinţa sa „desfăşurarea ostilităţilor“ [apud Mincu]. Din momentul în care partenera mea, Gilda, începu să facă în jurul meu cercuri tot mai strânse cu ghemul de frânghie, copilul ne urmări amuzat, apoi tot mai atent iar, când frânghia ajunse la gât, tot mai neliniştit, trăgându-şi mama de mânecă şi amendând vehement acţiunile frânghiei. Ei, pentru acurateţea ideii, planul fusese ca, la încheierea numărului eu să rămân legat fedeleş, să-ncerc o ieşire din scenă cu propriile mijloace apoi să aştept intervenţia cuiva din afară. Doar Vasile Leac [ce nume predestinat!] mai ştia asta dar, tocmai de-aia îl conjurasem să nu intervină. Aşadar, erau toate şansele unei ratări exemplare. Plus riscul unor scene penibile, pe care mi-l asumasem din start, ca „traumă colaterală“. Deşi economia de timp m-a „ajutat“ [la modul neinspirat] să nu fiu chiar fedeleş, mi-am urmat întocmai scenariul, am ieşit în decor şi am aşteptat. Singura „scară de incendiu“ [mereu trebuie să existe una] era că stabilisem cu Gilda să-mi dea un telefon, la care fireşte că n-o să pot să răspund, astfel încât organizatorii să „amâne“, cu un minut, numărul următor. Şi s-a potrivit bine. Ernest Wichner, gazda şi îngerul păzitor al evenimentului, a prins ideea din zbor şi-a amânat, discret, începutul următoarei lecturi. În timpul acesta, mama copilului, adică doamna cu foarfeca din ultimul cadru, s-a aplecat spre mine şi m-a întrebat, surâzând, dacă mă poate „salva“, dacă asta ar fi ideea, apoi, ajutată de copilul ei, a început să taie frânghiile. Deşi plănuisem asta, m-a emoţionat teribil zelul acelui copil. Ştiu că sună stupid, dar m-a emoţionat teribil...
Încerc să fiu şi mai limpede: mai târziu, la o masă de despărţire, un spectator mi-a mărturisit, într-o mică discuţie „lămuritoare“, confuzia în care fusese în acele momente şi care, probabil, marcase întreaga onorabilă adunare. Bănuind că fusese un număr erotic, în care „mă complăcusem“, nu pricepea de ce mă lăsasem legat dacă aşteptam, apoi, o salvare. Trecând peste faptul că, na, asta e firea omului, să se lase legat, fără să ştie mereu care vor fi consecinţele (aşa cum el, de pildă, fuma, în timp ce-mi spunea toate astea, deşi aflase, probabil, că dependenţa sa nu e bună...), jocul, ca toate jocurile, presupunea şi participarea celeilalte echipe, necontrolabile, iar lipsa de reacţie a publicului era o posibilă rezolvare a sa, ca şi implicarea copilului. În fapt, schema cu interpretarea „erotică“ fusese premeditată, şi presupunea ajustări pe parcurs ca orice discurs social, orice secvenţă din viaţa reală în care tragem o primă concluzie, de la care ne e greu să ne mai abatem apoi, deşi avem noi elemente de interpretare. Situaţie similară cu cea a personajului Travestitul, din piesa Blackout - recent nominalizată la Bursa de texte noi de la Dramafest. Travestirea e ceva care se poate petrece şi-n mintea noastră, de cele mai multe ori asta şi facem, travestim realitatea, iar în situaţii de criză, astfel de erori nevinovate de interpretare pot avea consecinţe nefaste. Asta-i cheia în care spun, cu mâna pe inimă, că experimentul a reuşit. La urma urmei ce poate fi mai frumos, mai absurd si mai fermecător decât să fii salvat de un copil?

* Întreaga după-amiază mi-o petrecusem, alături de Gilda şi Vasile Leac, în curtea casei de pe Strada Gheorghe Lazăr nr. 6, unde locuise Oskar Pastior. Acum acolo se află Hostelul Flying Time, deşi eu l-aş fi numit, fără nicio clipire, Hostel Oulipo. Însă gazdele locului n-aveau nici cea mai mică idee cine locuise înainte acolo. Am reuşit să-i convingem să ne lase să zăbovim o vreme în curte, ne-am aşezat la o masă şi-am tăifăsuit despre una şi alta, aruncând în răstimpuri priviri spre locuinţele de la etaj, fermecaţi de gândul că atâţia turişti înnoptează, licit, în camera unuia dintre corifeii literaturii potenţiale. Ce poate fi mai drăguţ...

2 comentarii:

Anonim spunea...

Salut. Imi place foarte mult cum scrii. Ai fi interesat sa facem un link exchange?
Id mess/mail: andrei_the_wise@yahoo.com
blog: www.varby.ro
Daca esti de acord astept un raspuns pe mail.
Daca nu te intereseaza imi cer scuze ca te-am deranjat.
Sa avem bafta la trafic!

Mugur Grosu spunea...

prietene, nu sunt ceea ce s-ar numi un blogger profesionist..., dar iti multumesc pentru aprecieri si invitatie. vom discuta aceasta propunere la prima reuniune a consiliului de administratie. ha.
ganduri bune!