marți, 2 septembrie 2008

Omul Neuropean

La nivelul genunchilor omului obişnuit, grandiosul proiect al Uniunii Europene trebuia să fie perceput ca un soi de Diclofenac, sau alt panaceu împotriva caznelor reumatice, unde leacurile băbeşti regionale nu mai dau randament. Partea veselă e că orice proiect are nevoie de instituţii, care-şi dezvoltă armate de funcţionari, care au renumita virtute de a se înmulţi şobolanic şi a absorbi tot mai multe resurse până ajung ca mamuţii, pline de propria importanţă, tot mai abstractă. În curând, nu mai miră pe nimeni când un funcţionar ne bate la uşă să ne înveţe cum se leagă şireturile la pantofi sau când altul emite ucazuri privind poziţia şi dimensiunea exactă pe care-o va avea coada de purceluş. Adăugaţi la asta aparatul administrativ naţional, apoi cel din provincii, care trebuie să traducă – înainte de toate, semantic, apoi în fapt – toate aceste minuni.

În urmă cu patru luni aminteam, tot aici, că anul 2008 a fost vopsit, de funcţionărimea din familia Crucifere de la Bruxelles, drept Anul Europeam al Dialogului Intercultural. Ce poate fi mai nobil? Poate doar măsurile, adoptate în paralel, privind ieftinirea taclalelor la mobil... Acum să vezi dialog! Mesajul de înaltă ţinută revoluţionară s-a răspândit, imediat, prin cele mai îndepărtate cătune ale imperiului neuropean, aşa cum ne-au antrenat deceniile de Cântări ale României, când Omul Nou era edificat sub ochii noştri, ţesut cu ţesut, celulă lângă celulă, cătuşă lângă cătuşă. Printre festivităţile prilejuite de nobila aplecare europeană a fost şi una locală, la Teatrul Fantasio, unde Prefectura locală şi postul public de radio au celebrat 130 de ani de dialog dobrogean interetnic. Adică s-au împărţit nişte diplome... Am ajuns acolo chemat de Harry Tavitian (care, apropo, a împlinit luna trecută 56 de ani. La mulţi ani!) Mă invitase să-i fac prezentarea omagială: ca armean de seamă al urbei, urma a fi premiat „pentru afirmarea spaţiului românesc în lume.“ Deşi, după afirmaţia sa, l-ar fi fericit şi mai mult aprecierea rolului său în promovarea jazz-ului şi muzicii româneşti în Constanţa... Unde, adaug eu, nici nu prea apucă să cânte, unde o lepădătură de şef de consiliu judeţean a îndrăznit să-i cenzurere un spectacol cu Anatoly Vapirov (tot un dialog intercultural, interruptus!) şi unde miracolul că avem un publicul cunoscător de jazz i se datorează în mare măsură, încă din vremurile epocii de balaur, când întreţinea celebrul său club de jazz...
Zis şi făcut, vorba opricinilor lui Sorokin. Când derularea minoritarilor premianţi se apropie de final, veni şi rândul lui Harry. Aşadar, şi al meu. M-am aburcat pe scenă şi-am anunţat, senin, că n-am un Laudatio scris dinainte, ca onorabilii înaintaşi ci, pe măsura lecţiei lui Tavitian, voi evolua liber pe temă, după cum îmi dicta inima. Şi-am spus trei istorioare, pe care le pun abia acum pe hârtie:
* În urmă cu un deceniu vizitam Istanbulul împreună cu un amic tătar, Sinan. Am înnoptat la un prieten de-al său, de naţionalitate turcă, fugit din ţară în epoca lui Pingelică. După o masă zdravănă, ne-am pus pe poveşti şi am ajuns la scopul călătoriei noastre, deloc turistice. Amicul Sinan, mare meşter într-ale metaloplastiei, îşi câştiga bruma de pâine din înrămarea operei altora. Aşa că periodic venea după rame în Turcia. Aşa îl cunoscusem şi eu. Făceam nişte lucrări uriaşe de grafică iar el m-a convins, în timp, că scap mai ieftin dacă iau ramele direct de la sursă, ca el. „Şi cum e să fii artist“, se interesă amicul lui Sinan. După tăcerea mea încurcată, adăugă: „..e rentabil?“ E mai complicat, am răspuns, nu pun problema aşa, mai ales că sunt încă un nimeni. Dar, uite, mai fac expoziţii, la Fundaţia Harry Tavitian, unde şi-un nimeni ca mine află susţinători... „Harry Tavitian? Mi-e cunoscut numele... E vreun artist?“ Şi mai încurcat, m-am precipitat cu răspunsul: sigur, un mare om de jazz, uite (găsisem ceva familiar, credeam eu...) recent a cântat cu celebrul vostru jazzman, Okaz Temiy, în proiectul Black Sea Orchestra, şi alţi nouă muzicieni din ţările Mării Negre. Harry a reprezentat România! ...N-o nimerisem. Dar amicul lui Sinan îşi aminti altceva: „Nu avea el un club de jazz, la biblioteca aia de lângă farmacia Miga?“ Ba da, sigur că da, da! Amicul amicului meu se însenină, amintindu-şi: „Era în vechiul regim. Treceam pe lângă bibliotecă şi am văzut în geam un afiş, cu clubul lui de jazz. M-a făcut curios, am urcat şi-am nimerit într-o încăpere în care se revărsa o muzică stranie: în faţă era un bărbos, care se legăna cu mâna în barbă, iar în sală, trântiţi pe nişte fotolii, erau nişte tipi care se hâţânau, se zbuciumau şi zvârleau din picioare în acelaşi ritm. M-am speriat! Îţi dai seama, în vremurile alea.. În ce nenoriciri puteai nimeri.... Păreau un fel de sectă, cu bărbosul ăla ca un vraci care părea să oficieze vreun ritual ocult. La prima pauză m-am ridicat şi-am ieşit cu cât mai multă discreţie...“
* Tot de o „sectă“ e vorba şi-n următoarea poveste: în romanul Gheaţa, poate cea mai bună carte a lui Vladimir Sorokin, aflăm de o organizaţie secretă, ai cărei adepți au apucături şi mai bizare: răpesc oameni, îi leagă fedeleş, le astupă gurile şi îi pocnesc în piept cu un ciocan de gheaţă stelară, în timp ce li se cere să-şi strige numele. Cu inima! (de-aia au gurile astupate). Victimele care reuşesc (foarte rar), a căror inimă se trezeşte sub ciocanul stelar, sunt salvate...
* Iată şi a treia poveste, ca un fel de morală: tot o sectă trebuie să-mi fi părut şi mie acel club de jazz al lui Harry, din timpurile Deşertului Roşu (scuze că deturnez politic sintagma lui Antonioni – a cărui naștere o şi celebrăm în această lună...). Însă ajunsesem acolo la o vârstă prea fragedă, la 5 ani, cu pieptul încă deschis, cu mintea încă senină, nu apucase încă nimeni s-o spele, s-o mobileze cu prefabricate, n-aveam nicio idee despre cum trebuie să stea lucrurile, ce e urât, frumos, bine, nobil, corect: ca la carte. Aşa că întâlnirea cu jazz-ul n-a fost doar plăcută, ci miraculoasă. Ba chiar, pentru vremea aceea, o teribilă instigare la libertate. Şi dacă asta mi-a adus şi o sumă de accidente biografice, e doar vina mea. De pildă că am fost dat afară de la Şcoala de Muzică după ce-am cutezat, la examenul de fine de an, să cânt variaţiuni pe Bach în loc să-i transcriu partitura... Sau c-am picat de trei ori la Arte Plastice, unde m-am prezentat cu creaţii în loc de studii academice. Şi aşa mai departe. Importantă este trezirea: Harry Tavitian, tatăl spiritual, a fost pentru mine ciocanul de gheaţă. OK, de gheață stelară.

* "Ararat", cu Harry Tavitian & Mihai Iordache la Stufstock 2004


update: ART IS NOT A MIRROR, ITS A HAMMER (John Grierson), ne reamintesc si prietenii de la JADD, care vor fi co-producatori la a patra editie a festivaluluiJazz & More din Sibiu (17-19 octombrie 2008), "festival al celor mai reprezentative curente muzicale contemporane, întâlnire a unor artisti ce au ales explorarea în locul banalului conventiei, destinat celor ce preferã evenimentul, arta vie, unei supraproductii muzicale de serie." JADD va asigura finantarea a trei concerte: Duo Carlo Actis Dato & Baldo Martinez, ATIPICO TRIO și GUL 3 ("Anarchistic music hits like a bomb!")


*articol publicat în revista Tomis din Constanţa

2 comentarii:

geek spunea...

sa-ti traiasca nasu'!

fara spunea...

cu diacritice sau fara? :P