Clanţa cu două uşi

În trecut anul era mai scurt, având doar 304 zile, deci trebuia să te mişti iute, să nu-ţi treacă viaţa... Fondarea Romei a crescut standardele, iar succesorul lui Romulus, Numa Pompilius, a dat poporului încă două luni, Ianuarie şi Februarie. La aproape trei milenii de atunci, urmaşii Romei încă aşteaptă alt conducător vizionar care să le mai dăruiască o lună. Ea există deja, pe blat, pe hârtie, dar numai pentru bugetari – care, fiind urgisiţi restul anului, primesc în ianuarie al 13-lea salariu. Într-o democraţie deplină, luna aceasta invizibilă pentru ceilalţi lefegii ar trebui să intre-n legalitate – fiind numită, cum e firesc şi normal, luna Salarie. Evident, nimeni nu ar munci în plus, ea venind în prelungirea perioadei de sărbători şi fiind destinată exclusiv huzureliilor sufleteşti, precum vizionarea de filme, lectura carţii începute-n deceniul trecut sau cugetarea la nemurirea şpriţului. Nu degeaba numele lunii Ianuarie vine de la Janus, zeul cu încă o faţă, în ceafă, înspre trecut. În latină janua înseamnă uşă; ianuarie e uşa dintre ani iar Janus, fireşte, e zeul uşilor – cu firile lor bivalente, labile: intrare/ieşire, sfârşit/început. Cum ştii de ce parte a zeului eşti, dacă înaintezi sau te-ntorci, dacă deschizi sau închizi o uşă?












În ianuarie 1967, trupa The Doors lansa primul album, cu titlu omonim – tributar lucrării lui Aldous Huxley, Uşile percepţiei, nume, la rându-i, inspirat de-un vers al lui William Blake: "If the doors of perception were cleansed every thing would appear to man as it is, infinite."). Piesa lor de gabarit, The End zgâlţâi mulţi încuiaţi, deşi controversatele versuri erau biete alice pe lângă clamatul „cod-sursă“ – tragedia lui Sofocle, Oedip şi celebrul complex freudian. Un an mai târziu, studentul Martin Scorsese folosea cântecul într-o scenă de sex din primul său film de lung metraj, „Cine-mi bate la uşă“. (Nu, nu există semn de întrebare în titlu – în industria filmului se crede că ar purta ghinion.!) În 1979, un alt regizor italo-american, Francis Ford Coppola avea să-l folosească în Apocalipsa acum, film inspirat de nuvela Inima întunericului a lui Joseph Conrad şi de Creanga de aur a lui J.G. Frazer – aceasta din urmă „jucând“ şi-ntr-o secvenţă din film, printre obiectele personajului principal, colonelul Kurtz. Creanga de aur fusese opul de căpătâi şi pentru Jim Morrison, solistul trupei The Doors, care preluase de-aici celebrul text „Not to touch the Earth/Not to see the Sun“... Al doilea album al trupei sale, Strange days, avea să apară tot în anul debutului. Jole Brodsky, autorul celebrei fotografii leonine ce-ncununează azi mitologia Jim Morrison, gândi pentru copertă o atmosferă de „ţircus“, inspirându-se dintr-un film de-al lui Federico Fellini, La Strada.












Cel mai ego-locvent (sic!) dintre cineaşti, Federico Fellini se născuse tot sub semnul lui Janus (20 ianuarie 1920), la Rimini – oraş ce i-a inspirat şi personajul Zampano din La Strada: „Lanţul ăsta are juma’ de centimetru grosime, e fier curat, mai tare ca oţelul! Cu simpla încordare a muşchilor mei pectorali.. voi rupe cârligul! (strângând bani de la mulţime) Mulţumesc, mulţumesc. ...Pentru asta va trebui să-mi umflu plămânii ca un pneu! S-ar putea să mi se rupă o venă şi să scuip sânge! Odată, la Milano, un om de 70 kg şi-a pierdut vederea încercând acest număr. Asta pentru că nervul optic e supus unei presiuni extreme. Şi când ţi-ai pierdut vederea, s-a zis! Cei cu nervii slabi mai bine să nu se uite, s-ar putea să curgă sânge! (aparent cu urieşesc efort, rupe lanţul)“.

Ideea istorioarei, cum avea să mărturisească, veni în urma unei „sincronii orgiastice“ cu scenaristul Tullio Pinelli: în drum spre Torino, acesta văzuse un om trăgând o căruţă cu coviltir, pe care-o-mpingea anevoie o femeie măruntă. Întors la Roma, îi povesti cineastului ideea unui viitor film, despre încercările unui astfel de atelaj. Fix la aceeaşi imagine pritocea şi Fellini, doar că, potrivit fascinaţiei ce l-a consacrat (de multe ori, în copilărie, fugise de-acasă cu astfel de trupe), el viza viaţa unui mic circ ambulant şi-a unei femei pripirii zise Gelsomina (iasomie). Cei doi au scris împreună scenariul iar comicul s-a încuscrit cu tragicul, profanul cu sacrul, realitatea cu visul. Chiar şi numele satirului central, Zampano, a fost ales combinând numele celor doi patroni ai circurilor din Roma de-atunci: Zamperla şi Saltano... Închei şi eu circul aici, mulţumesc, poftiţi la colegii mei de luaţi pâine!
[pentru revista TOMIS]