Rapt din rai

Românii ţin la tradiţie ca măseaua de gingie. Multe drăcării îţi pot fi trecute cu vederea (că doar şi norocul e chior), dar dacă te coteşti de la cutumele sacrei trinităţi nunţi-botezuri-înmormântări, te-ai golit de respect în neam. Şi dacă buletinul, destinul, chiar şi sexul se pot schimba, neamurile nu ştiu de gluma asta: într-o societate tribală, chiar şi proaspăt vopsită în culorile U.E., neamurile sunt paşaportul spre lumea cealaltă. Intră în gura lor şi-ai pupat poarta raiului… Pe dinafară.
La aşa întâmplare sacră, cum e cununia sufletelor şi legarea cu nunii – aleşi drept părinţi spirituali de cei doi – greu de-nţeles puterea de foc a cutumelor şi a diverselor superstiţii, mai înspăimântătoare decât coborârea Sfântului Duh peste cinstitele adunări de la cununii. Geaba negociezi înainte cu neamurile să nu zvârle cu bomboane-n biserică, tot se va găsi o rubedenie iscusită-n „habotnicii“ să-l pocnească cu bomboana în cap şi pe preot la danţul lui Isaia… Uşa bisericii pare suficient de solidă să ţină superstiţiile afară de sfântul lăcaş, dar la intrarea mirilor sigur croncăne cineva pe din dos: calcă-l pe picior, fato, să danseze cum îţi e ţie bine! Şi ce tradiţie mai aleasă, unsă pe sufletul nostru blajin, cinstit, milostiv, decât răpirea miresei! Să-i furi omului cel mai de preţ odor, la câteva ceasuri după ce şi-a pus sufletu-n rai… Cine se-nhamă la aşa borfăşie? E nevoie de cea mai cinstită faţă, cel mai apropiat megieş, astfel ca ginerică să prindă mersul de mic. Într-o ţară cu grea tradiţie în ciordeală, unde totul se sfitireseşte, de la şina de sub tren pân-la funia din gâtul spânzuratului, manglirea miresei e un rit iniţiatic adânc, pe care nu se cade să-l pui în discuţie. Căci de coteală nu-i loc, toţi ştiu că se va-ntâmpla: el ştie, ea ştie, ei ştiu, şi se pupă cu toţii, se sorb din priviri, se topesc toţi de drag… Doar tradiţia cere taxă… Care nu s-ar putea şterge neam!
Toţi ştiu cine-a mântuit Flota, şi tocmai pe-acela l-au pus (să) stea în fruntea de ţară! Şi toţi hliziră măseaua când ministrul Agriculturii fu prins cu corupţia-n guşă. De ce aşa hlizeală subită? Pe seama necinstei, corupţiei, lăcomiei ministrului? Nu! Doar că s-a vândut aşa ieftin – pe nişte caltaboşi şi palincă. Ăsta da subiect de hlizeală, na, ce prost pricep unii tradiţia… Gogeamitea ministrul, să nu ia cel puţin un viloi umplut cu visichi, se poate? Arta negocierii subţiri încă de la nunţi se învaţă! Niciun manglitor de mirese nu s-ar deranja la aşa ieftineală…


Dar dacă tot e negociere, negoţ (neg-otiatio, neg-otium, tulburare de tihnă), de ce n-am lua noi la bani mărunţi aşa-zisa „tradiţie“ – o pervertire mai degrabă recentă a unor rosturi demult uitate, sufocate de kitsch şi de saliva de foc a „cutumelor“… Raptul din noaptea nunţii, de fapt, îi bagă mirelui pe gât o carpetă cu Răpirea din Serai şi el trebuie s-o înghită întreagă, c-aşa cere tradiţia, lumea… (Până mai ieri n-aveai niciun statut dacă nu-ţi priponeai cel puţin o carpetă de-asta în casă… Şi uite ce s-a primenit lumea: azi „noul black“, noul tip de carpetă se cheamă termopan!) Metamorfoza prin care, în doar două secole, celebra operă a lui Mozart deveni rizibilul kitsch de carpetă dă socoteală şi pentru avatarurile pseudotradiţiilor noastre urbane… Distanţa dintre „ceremonialul“ actualului rapt al miresei şi „codul-sursă“ e la fel de lungă şi de aiuritoare ca scamatoria prin care zbuciumata iubire dintre nobilul spaniol Belmonte şi Constanţa – captiva seraiului lui Selim – a ajuns subiect de carpete şi de proto-manele, până-n repertoriul Sarmalelor Reci (Călare pe motoretă/ Fugim unde nu visai/ Ca-n basmul de pe carpetă/ Răpirea din Serai.// Tac-tu vrea să te dea cu zestre/ Mă-ta vrea de ginere-un ministru/ Frac-tu te-ar plasa la turci artistă/ Eu tot vin să te răpesc, panchisto// Egipteanca mea/ Vino la mandea/ Să fii cadâna mea). Dar dac-o scuturăm niţel pe coana Tradiţie, spune tot: nu cu multă vreme în urmă, răpirea miresei o făcea însuşi mirele, dacă părinţii refuzau căsătoria (Mândruluţ, sprâncene negre/ Hai la mama de mă cere,/ De m-a da, de nu m-a da/ Tu la noapte mi-i fura). „La origini, ceremonialul răpirii miresei constituie un rit de trecere la multe popoare indo-europene, compus din două etape distincte: separarea de familia sa şi integrarea în noua familie, pe cale rituală“ (Ion Chiş Ster). Pentru răpirea alesei sale, feciorul plătea câţiva flăcăi să-l ajute. Răpirile de femei în vederea căsătoriei sunt consemnate în hotărârile sinodului al patrulea, ecumenic de la Calcedon (451 e.n.), în canoanele apostolice (67), în dispoziţiile sinodului quinisext (691) etc., apoi în pravilele noastre care pentru răpirile în afara motivului căsătoriei prevedeau pedeapsa cu moartea (!).
Şi dacă tot vorbim de tradiţii şi de pungăşii, să mergem şi mai departe, la mitul arhetipal al răpirii sabinelor de către romani – ce ne interesează mai ales pentru faptul că, în prelungirea uneia dintre ţâţele legendarei lupoaice, e şi mitul originar al strămoşilor noştri latini, pe seama cărora noi şi italienii umplem azi televizoarele de flegme şi de sânge, întrebându-ne cine-s mai borfaşi, romanii, românii sau rromii? …După ridicarea Romei, Romulus o populase cu păstori din vecinătăţi, dar nu găsise muieri… Fără muieri nu-i nici temelie de neam, aşa că plănui un rapt de masă, invitându-i la un zaiafet pe Sabini cu soţii şi fiice. În toiul chefului, junii romani le-au manglit pe femei şi i-au gonit pe ei cu pumnalele. Sabinii s-au întors înarmaţi, în frunte cu regele tribului, dar măcelul a fost aplanat de muieri – care se simţeau surprinzător de bine răpite – şi-au cerut pacea. Astfel romanii şi sabinii au format un unic popor – care, împreună cu dacii, i-au format pe români – care, împreună cu rromii, cine ştie ce mai formează acum la romani...
Dar n-aş putea să închei fără să amintesc că şi Romulus, rapterul-fondator, în timp ce guverna Roma în mod înţelept, fu răpit în ceruri de zeul Marte în timpul unei furtuni. Iată o-nvăţătură iubitorilor de superstiţii: rapt din rapt se face rai!



-------------------------------------------------------------------------
*foto: Cămaşa Feciorului, îmbrăcată "ultima oară" în 26 octombrie 2007, la NoNameFest, în ClubA... Piesa face parte din proiectul de instalaţii DELICT, început în 2001 cu această "antologie" de sărutări de la femei mai mult sau mai puţin cunoscute... S-au strâns 123 de semne pe hârtii diafane, pe care le-am prezentat ca lucrare colectivă de grafică (!) sub titlul "Expoziţie de grup" [Muzeul de Artă din Constanţa, Festivalul EroTICA 2]. Delict II urma să fie o fustă realizată din pletele unor femei la fel de interesate de imortalitatea prin artă... [Da, am început meditând la relaţia vânător/pradă şi obiceiul pieilor roşii de-a-şi atârna la brâu scalpurile-trofeu]. N-am abandonat proiectul [aştept donaţii!], chiar dacă s-ar putea să renunţ la ideea iniţială de-a prezenta fusta-trofeu în jurul propriului brâu dezgolit... Că tot mărturisisem c-am îmbrăcat Cămaşa Feciorului, simbolic, pentru ultima oară: fix la o săptămână de-atunci mă cununam cu adorabila Gilda Raluca... [alt "proiect" început fix cu 5 ani în urmă, la finele ultimului Festival Erotica, unde ne-am "cunoscut"...] Nuni ne-au fost Manuela şi Harry Tavitian - al căror nepreţuit dar a fost mai ales acela de-a ne deveni, astfel, părinţi spirituali.

-------------------------------------------------------------------------
** şi pentru ca, cel puţin dpdv etimologic, să fie dublu ok [Emanuel, în ebraică, înseamnă "Dumnezeu e cu noi"], mi-am amintit de alt cuplu manuelic - simpaticii mei prieteni Manuela & Grigore Şoitu, care-au filmat la No Name Fest atât Cămaşa cât şi "licitaţia" de tricouri de fortză , adică proiectul Tz-shirt ieşind din faza piele şi grosu: