Salvarea crabilor

La finele lui februarie, la scurt timp după căderea guvernului Boc şi înscăunarea lui Mihai Răzvan Ungureanu, primeam de la tânărul scriitor Bogdan Coşa provocarea să răspund unei deloc comode anchete pentru revista Astra: „Anul 2012 a început într-o notă tulbure. Reprezentanții poporului, atât membri ai Parlamentului României, cât și europarlamentari, au luat decizii peste capul tuturor. Încă o dată, au nemulțumit: proteste și manifestații, mici revolte, incendieri, lupte de stradă ș.a.m.d. Întrebarea care m-a măcinat, citind presa online a acestor zile – presă relativ independentă, adunând reacții și atitudini foarte lucide, dar și nenumărate cadre subiective – , a fost următoarea: Ce fac artele în momente ca acestea? Scriitorul, pictorul, au ei datoria să se implice? Ar mai putea contribui astăzi semnificativ la dimensiunea etică sau estetică a mișcărilor? Dacă da, care ar fi rolul și puterea lor în interiorul/ în afara cordonului de protecție format de jandarmi?” Între timp guvernul Ungureanu a căzut, se pregăteşte de-nscăunare cel ce va cădea poimâine; mâine vor cădea alţii, pe gânduri: e Ziua Mondială a Libertăţii Presei, sărbătorită de tot mai mulţi câini-de-pază-ai-democraţiei ajunşi maidanezi, aşa că m-am gândit să-mi dau cuvenitul obol republicând aici răspunsul meu la ancheta Astra:

Salvarea crabilor
Iată o situaţie la care tot meditez după ce-am citit-o la Witold Gombrowicz: te plimbi pe o plajă şi vezi un crab răsturnat pe spate care-şi agită-n sus picioruşele, te apleci şi realizezi că nu va reuşi să se-ntoarcă singur, doar omul reuşeşte să-şi găsească proptele în cer, aşa că probabil va pieri acolo unde l-a zvârlit făraşul mării, te-nduioşezi, îl pui pe picioare şi îl priveşti cum se-ndepărtează alene şi-n inima ta adie un fel de mulţumire care n-apucă să dospească pentru că-ţi iese-n cale alt crab cu picioarele-n sus, te apleci, îl salvezi, te îndrepţi, mai vezi unul, te-apleci, îl salvezi, te tot apleci salvând crabi până când te îndrepţi şi priveşti cu atenţie-n jur şi vezi puzderie de crabi răsturnaţi, zvâcnind din picioruşe, probabil a fost o furtună, plaja e fără sfârşit şi marea-şi tot scutură făraşele, nu-ţi va ajunge o viaţă să faci doar această fărâmă de bine, dacă-ţi pui mintea cu ea vei deveni tu însuţi un crab cu picioruşele-n sus, şi cine ştie dacă se va găsi cineva în preajmă să te salveze...
Sunt tot atâtea răspunsuri câte făpturi înzestrate cu „raţiune superioară” suportă planeta: unii vor merge pe plaja aceea atât de absorbiţi de ei înşişi încât nici măcar nu ar observa că se-ntâmplă să calce pe crabi. Alţii vor consemna întâmplarea şi-o vor închide în colivia metaforelor personale, meditând cu tristeţe sau mărinimie la propria lor condiţie. Alţii se vor minuna, vor face poze şi vor relata cu neutralitate sau patetism, după dispoziţie, convingeri sau mijloace. Alţii se vor apleca o singură dată, să-şi fi liniştit conştiinţa, eventual propovăduind formula implicării elementare: dacă fiecare s-ar apleca şi-ar salva câte-un crab, lumea ar fi mai bună. Alţii vor comenta sec despre selecţia naturală. Alţii vor vedea strict o problemă de curăţenie costieră şi-i vor interpela pe cei responsabili cu ordinea şi salubritatea. Alţii-şi vor sensibiliza semenii şi vor mobiliza voluntari care să dea o mână de ajutor la salvarea crabilor. Alţii vor iniţia campanii pentru ameliorarea situaţiei, vor identifica implicaţiile, cauzele şi consecinţele şi vor gândi proiecte într-un cadru global. Iar alţii vor aştepta ca totul să se sedimenteze şi vor dărui apoi omenirii un cântecel folk, o istorioară sau un documentar despre crabul cu picioruşele proptite-n cer care-a schimbat ordinea mondială.
 Multe astfel de glasuri mi-au răsunat în minte după zavera din 15 ianuarie, când am ieşit prima oară „în stradă”, în urma zvonurilor că un făraş uriaş zvârlise-n Piaţa Universităţii o mulţime de crabi care zvâcneau cu disperare din picioruşe. Mai degrabă împins de inconsistenţa informaţiilor de presă, de frivolitatea relatărilor „de la faţa locului” (greu de găsit formulă mai detestabilă) şi de tendenţiozitatea lor - pozitivă sau negativă. Aşadar, mai mult din nevoia de-a vedea cu ochii mei ce se-ntâmplă decât împins de propriile revolte sau opinii politice. Vorbisem la telefon cu Silviu Dancu, ne întrebasem ce se întâmplă şi convenisem să mergem să ne lămurim singuri. Iar pentru cei animaţi de aceeaşi nevoie am luat şi camera foto - cu care, până la urmă, aveam să filmez; dacă nu puteau afla cu proprii lor ochi, le-mprumutam eu vederea. Asta, însă, m-a obligat să las acasă majoritatea glasurilor amintite, chiar şi revoltele: mi-am asumat un rol, şi strada m-a obligat în repetate rânduri să mă legitimez ca atare când pendulam între tabere sau mă trezeam prins între gaze şi pietre: am nimerit chiar la începutul urgiei, am scos camera, am început să filmez iar rolul ăsta mi-a dăruit din belşug ce-avea fiecare mai „bun” de-mpărţit. În câteva rânduri legitimaţia de presă a scumpei mele soţii m-a ferit în ultimul moment de bastoane sau dubă, la fel de bine cum faptul că nu eram ziarist m-a salvat de snopeala aşa-numiţilor ultraşi. Noaptea târziu, când mi-am descărcat în propria locuinţă emoţiile, oboseala şi cei 30 de GB de filmări, a urmat ceva mult mai greu: cum livrez documentul neutru, ce păstrez din tot ce-am văzut, inhalat, încasat. Şi-am început prin a mă elimina din poveste pe mine, tăind pasajele de emoţii private, interogări şi negocieri pentru propria integritate, de dragul minimei neutralităţi. Când, în fine, am reuşit să lansez online montajul cu cele 40 de minute de film selectate, realizam, cu amărăciune secretă, că aruncam la coş tot bagajul meu de emoţii şi că, de dragul rolului asumat, celelalte glasuri din mine nu se vor face nicicum auzite, şi că povestea cealaltă, a picioruşelor mele proptite în cer va rămâne nescrisă pentru a nu altera povestea făraşului uriaş. Deşi nu puţini mi-au cerut şi povestea, aveam să mă bucur c-a fost aşa: după încă o zi, Silviu Dancu mi-a dat să citesc textul său, Lacrimi şi sfinţi, care-mi compensa de minune absenţa. Şi s-a răspândit ca un virus: numai pe blogul meu a fost citit de peste 1500 1744 de oameni, a avut mii de alţi cititori şi distribuitori pe Facebook, a fost tradus şi ofertat de antologatori. Tandemul a funcţionat de minune: filmul a avut 14.950 de vizualizări – până-n clipa când, la reclamaţia unor anonimi vigilenţi a fost „securizat” de Youtube cu o restricţie de vârstă cel puţin dubioasă. Anumite secvenţe vor fi folosite într-un performance internaţional. Aş spune că, fără de voie, asemeni plajei lui Gombrowicz, strada şi-a croit drum şi-n măruntaiele artei şi propria noastră metaforă.
În ce mă priveşte, am revenit o vreme în stradă şi, de cele mai multe ori am lăsat acasă camera de filmat, ca să mă pot alătura crabilor răsturnaţi acolo: zvâcneam în sus o placardă pe care scrisesem „nu mă comasaţi”. Până când cineva chiar a rezolvat asta. Multe altele şi-au găsit un răspuns sau îl caută încă. Făraşul răstoarnă alţi şi alţi crabi, şi nu am ipocrizia să-mi pun mintea cu el. Ori să-mi astup urechile sau să propovăduiesc altora ce să facă. Sunt aşa cum îi ştim: unii cu selecţia naturală, alţii cu ordinea, salubritatea, ecologia, propria conştiinţă sau ce poate face fiecare mai bine. Nu ştiu dacă-i mai importantă salvarea tuturor crabilor decât puterea acestei metafore care chiar schimbă lumea. Rămâne ca cel ce aşteptă marea sedimentare să documenteze povestea, sau să ne dăruiască acel cântecel.