Din când în când, anumiţi scriitori & animatori (altfel făpturi cât se poate de cum-se-cade) mă intrigă teribil cu apetitul lor monstruos pentru discursuri mesianico-belicoase precum: "poezia contează!", "poezia este puterea!", "poezia ia în stăpânire cetatea & galaxia!". ...Şi dujmanii nu mor de ciudă că n-au atâta valoare? Pe bune! Nu vă sună ca ăia care vorbesc mult şi zgmotos despre sex pentru că nu li se prea întâmplă? Sau, ca s-o ard mai livresc, pentru firile sensibiloase, pot să spun ca Papini când ironiza nevolnicia lui Nietzsche: doar cei cu mari beteşuguri ţin să înşire tirade despre sănătate, aşa cum neputincioşii sunt plini de discursuri despre putere - ceilalţi se mulţumesc s-o exercite... Are şi norodul o vorbă care se potriveşte: "doar omul beat vrea musai să demonstreze că-i treaz"... Şi dacă poezeaua n-ar fi cea mai mare basculă, ce-ar fi? Sunt atâtea îndeletniciri onorabile, de care nici n-avem habar că există până nu dăm de beleaua specifică... Cu ce-ar fi mai cu moţ poetul decât proctologul, să spunem? N-am văzut încă proctologi militând zgomotos pentru recunoaştere publică, lauri şi demnităţi sociale. Deşi-s pline oraşele de reclame la "hemoroizi & fisuri anale"... N-am auzit încă de reuniuni zogomotoase de proctologi, care să-şi ţipe misia în megafoane: "noi suntem baza!", "we control all the shit!", sau chiar "we Are the shit"... Atâtea simfonii minunate s-au scris în game minore, la fel cum atâtea WC-uri cântă în Do major când tragi apa... Nu mai insist. Motivul pentru care m-am trezit fluierând în minunata noastră bisericuţă de noptieră e că azi am primit un mesaj teribil de amuzant de la onorabila editură Cartier. Vă citez începutul:
"Ofensiva poeziei contemporane IV
Două generații diferite, însă la fel de contemporane"
Trec peste misteriosul subtitlu (deşi, livresc fiind, păduri cutreieram şi ne-aminteam ce grăitu-ne-a Orwell, că unii-s mai contemporani decât alţii...) şi mă-ntreb de ce pac la războiu', şi încă în patru acte? Cum ar veni, poezia contemporană a declarat război la dujmani şi-a abătut peste ei necruţătoru-i arsenal ofensiv? Asta-mi aminteşte de-o carte (livresc, deci exist!), Şoarecele care-a mugit, de Leonard Wibberley: o ţărişoară fictivă, cu un destin la fel de măreţ precum numele (Ducatul Grand Fenwick!) se trezeşte să declare război Statelor Unite, dar nu pentru că şi-ar dori mult victoria, ci pentru că abia aşteaptă să piardă! Că doar cam toţi foştii inamici ai americanilor au dus-o apoi foarte bine, cocoloşiţi cu atenţii la care nici n-ar fi îndrăznit să viseze dacă erau aliaţi... Cum ar fi, însă, dacă ciudata ofensivă a şoarecilor chiar le-ar aduce victoria? Sper ca faptele de arme ale amicilor de la Cartier să fie cel puţin la fel de savuroase ca patimile belicoşilor din Grand Fenwick.
[Livresc, deci s-a făcut film, cu trailer:]
5 comentarii:
heh... coincidenţă sau nu, acelaşi mail mi-a stârnit un gând apropiat de cele de mai sus.
trecând peste bombastica promoţională, probabil în lili/putana lume a poeţilor, ofensivele sunt nişte pietre aruncate din praştia lui David spre umbra vreunui Goliat.
Iată o altă abordare sau defensiva nimicului în faţa totului
La ce bun(i) poeţii? (sau Despre speranţa de viaţă a domnului Cărtărescu)
La „Nimic”. A spus-o Mircea Cărtărescu. Mă rog, el mereu spune câte ceva, contracost – evident. Însă, mi se pare, conceptul din „nimic” e cam uşchită dintr-un poem al unui alt optzecist, pe care-l citează în PM Românesc. Şi-aşa MC mărturisea recent unui reporter că, în imensitatea erorilor pe care le-au comis creând un brand din el, criticii români n-au înţeles mai nimic din creaţia lui. Închipuiţi-vă dacă l-ar fi citit într-adevăr şi ar fi înţeles totul...
Aş fi optat pentru „Mimic”. Ironic sau nu, MC declara presei că recomandă tuturor cunoscătorilor de alfabet românesc cealaltă piesă, „Frumoasele stăine” (Beautiful Strangers!), lăsând în seama consumatorilor avizaţi de poezie „Nimic”-ul. E, aici, forma sublim-cinică prin care se poate încadra adresabilitatea actuală a poeziei. MC şi-a revendicat şi acest teritoriu al declaraţiilor subtile. ‘Şpe-la-zero pentru Cărtă, în aroganţa cu care vine, chiar şi printr-un titlu, cu o replică la nimicnicismul douămiist. Vreau să văd versurile. Îi transmit domului Cărtărescu toată consideraţia mea prentru poemele dânsului. L-am citit din scoarţă-n scoarţă. Adică, printre altele, „Totul” şi ceva mai mult... Iar asta-i o cronică la o carte din care n-am citit „nimic” dar care aduce inevitabil în discuţie „totul”. Cronică oarbă.
Nu pretind că am surprins vreo noutate prin constatarea că MC sugerează connesseur-ilor că, prin „Nimic”, a încheiat „toate” conturile cu poezia. E, cumva, un testament? Ştiu că, în tagma scriitoricească, speranţa de viaţă e îngrozitor de under-sixty. Deşi câţiva tipi prolifici – precum Arghezi sau Sadoveanu – au ars-o matusalemic prin literele autohtone. Dar cine-i mai citeşte?... Amintiţi-vă disperarea levantescă a lui Cărtă de la 34 de ani. Dincolo de vârsta cristică, tastând lamentuos spre vârsta eminescă. Whatever.... Cred că fidelitatea mea merită un „Nimic” moca, de criză? Ca să pot continua analiza de faţă? Şi la ce ar servi această analiză a „Nimic”-ului? La „Nimic”. A spus-o S. D.
Parcă e Bukovski versus Mikey Mouse...:) dar ai dreptate să muști și să fugi Mugure. ca Speedy Gonzales. arriba arriba!
decat deloc...
Ca de obicei, sprinten si cu bun haz. M-a dat gata faza cu "we control all the shit!"&restul.
Ofensiva flescaita deja, dom'le. Belicoseniile astea sint cam ca romanii aia care nu accepta lucrari de indiguire pe paminturile lor decit daca li se platesc bani grei pe rahatul de fisie de 2 m latime. Dar cind vin apele si-i iau se suie pe acoperis si-si smulg parul din cap la tv.
Hai ca exagerez si eu. Ca mi-a placut prea mult ce-ai scris si mi s-au electrizat neuronii (freza punk la neuroni, that is).
hai că-i bună şi asta: poezia-inundaţie. la colocvii se vor împărţi veste de salvare şi poete gonflabile, sub sloganul "poezia trece, România rămâne" :)
Trimiteți un comentariu