La jazz în praznic, la Ateneu

* ca avancronică a concertului de Crăciun al lui Harry Tavitin la Ateneul Român, un fragment din articolul pe care-l veţi putea citi săptămâna viitoare doar în revista Vip

În fiecare an, în preajma Crăciunului, Harry Tavitian aşează pe pianina Stainway din locuinţa sa constănţeană o miniatură de carton foarte veche, asemeni unei cărţi din care n-au rămas decât copertele: odată deschisă, din ea se ridică nişte figurine simple, care compun un tablou de iarnă – o casă troienită, Moş Crăciun şi sania sa încărcată cu daruri. Încă îl fascinează, deşi o păstrează din primii ani ai copilăriei, de când lua şi primele lecţii de pian în casa plină de pisici a venerabilei Madam Schimdt, o olandeză de pe strada învecinată. De fiecare dată când se aşează la pian, ceva din gesturile sale îmi aminteşte de candoarea cu care deschide, în fiecare iarnă, acele coperte vechi. Iar sunetele se ridică din pian asemeni figurinelor de carton care compun acea poveste veche, simplă şi sacră. Aşa e şi jazz-ul: o poveste străveche, pe care-o asculţi cu candoare, ca prima dată. Povestea-i aceeaşi. Noi suntem alţii mereu.

Tavitian păstrează, cu aceeaşi sfinţenie, şi câteva globuri vechi, cu care împodobeşte, la fiecare Crăciun, nişte crenguţe de brad, vestigii ale unei copilării fericite, în vechiul Obor al Constanţei – pe-atunci doar o mahala veselă. Îi amintesc de iernile grele de odinioară, cu nămeţii răscoliţi de teribilul crivăţ al Sciţiei Mici, cu fortăreţele de zăpadă şi bătăile cu bulgări de nea dintre copiii românilor, armenilor, grecilor, tătarilor, evreilor şi macedo-românilor, în acea devălmăşie interetnică admirabilă care-a făcut nepreţuitul tezaur al Dobrogei. Sărbătorile iernii începeau în jurul zilei de 15 decembrie, de Surp Agop (Sf. Iacob), odată cu onomastica tatălui său – un bijutier legendar al Constanţei. (În felul său, Harry Tavitian duce mai departe această vocaţie de familie, împletind în muzica sa toate meşteşugurile bijutierului, de la loviturile precise şi dure ale ciocănelelor instrumentului de percuţie până la tăieturile şi dantelăriile cele mai fine, menite să pună în scenă strălucirea rarelor nestemate). Urmau Crăciunul românesc şi Anul Nou iar, pe 6 ianuarie, Crăciunul armenesc şi Boboteaza – sărbători care, la armeni, coincid, ca în vechea tradiţie, pe când Orientul şi Occidentul se întâlneau într-o singură familie creştină. Armean după sânge şi român prin plămâni, Tavitian îmbrăţişează cu aceeaşi bucurie ambele tradiţii, pe care le poartă cu sine în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, ca expresie vie a acelei punţi evocate de Eliade, între Răsărit şi Apus. A participa la actul său de creaţie – oricând un imens privilegiu –are ceva din solemnitatea discretă a unei călătorii iniţiatice dinspre Caucaz prin Levant până-n sâmburii africani care-au rodit în solul Americii..