Când Televiziunea Română testa pulsul naţiei lansând, în 2006, campania Mari Români (o versiune autohtonă a emisiunii „100 Greatest Britons“), în topul celor 100 de idoli ai neamului şi-au găsit loc, prin vot democratic, Nicolae Ceauşescu, Gigi Becali cu finuţul Mirel Rădoi, şi chiar Bulă! Că Păcală şi Tândală au rămas pe afară n-ar trebui să supere pe nimeni, compania celor excluşi fiind extrem de selectă. Măcar dacă amintim că undeva, mult sub linie, printre corijenţii de pe banca de rezerve a idolilor fusese pus şi bunul Dumnezeu – mare român, mare caracter, dar cam surd la ceasurile de cumpănă fotbalistică, deşi premiantul Gigi se îngrijise să-i ungă auzul cu nenumărate turle de euro-valize... Alţii, însă, n-au prins nici măcar coada listei, pentru că nu s-a ostenit nimeni să-i amintească. E şi cazul lui Carol Popp de Szathmari –primul fotograf de război din lume, după unele surse. În fond, primul nostru mare fotograf.
Un gest de scoatere a sa din uitare a venit la finele acestui an din partea lui Cosmin Bumbuţ – pe care-aş fi tentat să-l numesc, după cutumele locului, „cel mai în vogă fotograf român al momentului“... Dar despre alte superlative s-ar cuveni să discutăm aici. Unul şi-a găsit, deja, loc în titlu, subliniind fermecătoarea ironie care-a dăruit limbii noastre acelaşi cuvânt pentru noţiuni atât de străine: a te uita (a privi) şi a uita (a pierde din memorie). Aşa se face, probabil, că doar în spaţiul limbii române un mare slujbaş al ochiului şi memoriei poate ajunge pradă ambelor forme ale uitării. Şi pentru că suntem, încă, în zodia superlativelor, nimic nu descrie mai comod, mai scandalos şi mai simplu „dimensiunea“ dublei uitări ca povestea pe care mi-a spus-o Bumbuţ: în urmă cu câţiva ani, o casă de licitaţii din New York vânduse nişte fotografii la preţuri record. Pe locul doi în topul vânzărilor (adjudecată cu vreo 700.000 de dolari), era o fotografie realizată de „aproape necunoscutul Carol Popp de Szathmari“. Iată un început de discuţie despre valoare pe înţelesul tuturor! Cu puţină mediatizare, mulţi ar fi exclamat imediat: ce mare român! La fel ca în Micul Prinţ, de Exupery: „Dacă le spui oamenilor mari: am văzut o casă frumoasă din cărămidă roşie, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş…, ei nu vor reuşi să îşi imagineze acea casă. Trebuie să le spui: am văzut o casă de o sută de mii de franci. Atunci vor sări in sus: ce drăguţă!”
(...)
* fragment din articolul pe care-l veţi putea citi integral, săptămâna viitoare, doar în revista Vip
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu