633 de ani de puşcărie şi câteva minute de artă

Când ţi se înmânează un plic maroniu de la Ministerul Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor, şi cu ştampila „pro patria et ordine juris“ deasupra numelui tău, e greu să nu-ţi tremure mâna. Până reuşeşti să-l desfaci şi să extragi foaia dactilografiată, cu numărul de intrare 13126 din 18 noiembrie 2009, ai tot timpul din lume să-ţi treci în revistă toate faptele nesăbuite şi momentele neinspirate pentru care ai putea primi acum o veste proastă. Ziarele-s pline de povestioare despre erori judiciare strigătoare la cer şi legende cu nevinovaţi care-au înfundat puşcăria pentru că au strănutat în obrazul unui şef de post chiar în ziua când a-ntârziat chenzina. Pe vremuri, revelaţia că ai o karma proastă ţi-ar fi adus, măcar, consolarea că l-ai fi putut inspira pe Kafka. Acum ai deveni cel mult o coloniţă de tabloid sau albie de porci la TV, ca restul celor ce duc cu ei o poveste greu de purtat pe proprii umeri.

Libertate, elefteria, freedom
Nu-i de mirare că un astfel de plic se lasă greu desfăcut, că durează o veşnicie cât extragi documentul, mijindu-ţi ochii să descifrezi caracterele şterse, aspre şi mici de pe foaia semnată indescifrabil, şi sub care cineva scrisese de mână “Propun să se aprobe”. Eu am avut răgazul să-mi amintesc de anul când mi-am pierdut libertatea. După ce am păşit între zidurile păzite cu arma, tot ce credeam că ştiu despre viaţă s-a şters cu buretele, ca un banc prost. Şi tot ce lăsasem în spatele acelor ziduri devenea obiectul unor fantasme ardente: o pasăre care zgâria zarea, o virgulă de om care traversa, bombănind, strada, cu plasele-n mâini, ultima fiinţă liberă pe care-o întâlnisem, urletele îndepărtate de pe stadionul Ghencea. M-am văzut de mii de ori escaladând acel zid, spre libertatea cerului sau pământului, auzeam cu stranie claritate strigătele de avertizare, apoi şuierul gloanţelor trimise să mă ia înapoi, şi amânam evadarea, pe care-o simţeam iminentă, secundă după secundă. Când am ieşit prima oară de-acolo, legal, într-o învoire de câteva ore, m-am trezit înţepenit în intesecţia de la Universitate, incapabil să mă mai mişc, fascinat de forfota celor ce umpleau străzile, dar şi de chipurile neverosimil de cenuşii, fiecare cu apăsările sale mărunte, când eu ridicam imnuri de slavă pentru simplul miracol că gustam iar libertatea pentru câteva clipe.

Citisem cândva că libertate e cel mai frumos cuvânt al unei limbi, dar abia acum ştiam să-l rostesc. Fiecare pas de om, fiecare pasăre-n zbor scria libertate, elefteria, freedom, dar abia acum ştiam să citesc. Şi când m-am scuturat din fascinaţia aia, am strâns pumnii adânc, cu unghiile în carne, să-mi las un semn pentru mai târziu, să nu mai uit. Să nu mai ajung niciodată să-mi pierd libertatea. Şi nu veneam dintr-o puşcărie: eram doar unul dintre nefericiţii luaţi cu arcanul la oaste, pe vremea când serviciul militar era obligatoriu. Când a-ţi „servi patria“ suna ca o pedeapsă. Când am deschis, în fine, plicul, îmi amintisem. Libertate, elefteria, freedom sunt o singură limbă, moartă, pe care-o vorbesc pereţii. Iată ce spunea documentul:

Cerere
„Noi, 69 de deţinuţi din penitenciarele Iaşi, Poarta Albă, Codlea, Baia Mare, Oradea, Arad, Timişoara, Gherla, Craiova şi 7 minori din Centrul de Reeducare Tg. Ocna, condamnaţi la 633,2 ani de pedeapsă privativă de libertate pentru comiterea infracţiunilor de trafic şi consum de droguri (10), omor (14), tentativă de omor sau complicitate la omor (7), tâlhărie (10), viol (2), înşelăciune (6), furt (14), trafic de persoane (3), trafic de influenţă (1), alte infracţiuni (9), vă invităm să participaţi cu începere de la ora 17.00 la Festivalul de Teatru pentru Deţinuţi care va avea loc în perioada 25-26 noiembrie 2009, la Teatrul Nottara din Bucureşti. Totodată, în data de 25 noiembrie 2009, în deschiderea Festivalului de Teatru, vă invităm şi la vernisajul expoziţiei de fotografie, realizat de către deţinutele din Penitenciarul Târgşor, sub atenta îndrumare a fotografului Cosmin Bumbuţ. Vernisajul expoziţiei de fotografie începe la ora 16.00, în foaierul Teatrului Nottara, fotografiile realizate de către persoanele condamnate la pedepse privative de libertate reflectând întregul univers carceral.“

Cum să scrii cu lumina
De câte ori aţi auzit stereotipul cu „evadarea prin artă “? Un referat despre Bacovia spunea cam aşa: „poetul este un inadaptat în societatea burgheză – de-aici dorinţa de evadare“. Sau alt discurs de colecţie: „arta ca evadare din statutul de fiinţe-în-vederea-morţii.“ Nu-i de râs, dar nu m-am putut abţine: cineva îşi propusese să răstoarne tocmai clişeul ăsta. Dacă oamenii de cultură nu mai ştiu să ne vorbească despre cei mai liberi dintre noi decât deturnând recuzita puşcăriilor, de ce-ar suna nefiresc o deturnare-n sens invers? Dacă vehiculăm cu atâta seninătate ideea de artă ca evaziune, în faţa căreia orice spaţiu e concentraţionar, poate că cei mai îndreptăţiţi să populeze onorabilele instituţii ce fac fala (şi majusculele) culturii ar fi tocmai cei care ispăşesc pedepse privative de libertate! Toate picanteriile astea, însă, mi s-au şters îndată din minte când am pătruns în foaierul Teatrului Nottara şi-am dat ochii cu opera „elevelor“ lui Cosmin Bumbuţ. Şase deţinute din penitenciarul Târgşor care s-au familiarizat cu fotografia preţ de două luni, cât li s-au încredinţat nişte camere foto. Artă despre al cărei nume abia dacă ne amintim că s-ar traduce prin „scriere cu lumina“. Pentru că, dincolo de orice reuşită estetică (alt clişeu, ah, estetica urâtului!), panourile din foaier erau pline mai ales de poveşti, grele, abia bănuite, multe îngrozitoare, pe măsura faptelor măsurate în ani de detenţie. Iar când Cosmin Bumbuţ m-a anunţat, cu seninătate, că autoarele se aflau printre noi, în civil, amestecându-se discret printre noi, n-aş fi reuşit să le recunosc singur, să-i deosebesc singur pe cei cu adevărat liberi de cei ce mimau libertatea. Eram la fel.

Să stai cu tine însuţi de vorbă
Nu ţi-e dat în fiecare zi să vezi defilând pe scena de la Nottara actori a căror poveste secretă ar bate orice rol scris. Dacă primele reprezentaţii au fost, oarecum, previzibile, căci deţinuţii şi-au jucat propriul rol, cu pietate mai mult sau mai puţin disimulată, apoi lumea s-a răsturnat dintr-odată, am uitat de graniţa aia secretă dintre sală şi scenă, cabotinii s-au dovedit chiar actori, iar noi am fost, pentru câteva ore bune, deţinuţii lor. Pentru că şi-au lepădat carnea – condamnată la sute de ani de detenţie – şi i-au dat trup lui Cehov, Frederico Garcia Lorca, Hristo Boicev, Slawomir Mrozec sau chiar Daniil Harms!

(Câte onorabile instituţii „libere“ s-ar încumeta să-l pună în scenă pe Harms? Absolut ireal, fabulos, poate cea mai îndrăzneaţă montare din festival: “Caietul albastru”, adaptarea, regia şi scenografia –Marian Ilea. Cei 4 artişti de la Penitenciarul Baia Mare au jucat ireproşabil. Unul dintre ei, care-a cântat tot timpul la flaut, a ţinut să aibă chipul ascuns sub o glugă...) Nu mi-e ruşine să spun, nu am nicio-ndoială: a fost teatru curat, teatru viu, teatru gâlgâind pe fiecare centimetru pătrat şi care-ar onora orice festival „liber“. Celor pe care un astfel de entuziasm deşănţat îi nedumereşte, mai ales că-mi lipseşte orice umbră de condescendenţă, le răspund cel mai bine cuvintele Danei Cenuşă – omul care-a avut ideea acestui eveniment, probabil unic în lume, şi care l-a dus în spate până la ultimul nit de cătuşă: “Rău în puşcărie e că oamenii sunt puşi la zid, bine e că unii se trezesc privindu-se drept în ochi – pentru prima dată nu au unde se mai uita – şi dau acolo de ceva care ajută, nu întotdeauna e rău să stai cu tine însuţi de vorbă.“

[articol pentru revista Vip
foto - Andu Novac]