Sentimentometrul

„Imaginaţi-vă cum ar fi să puteţi citi adevăratul „mesaj, dintre rânduri“ în mesajele instante şi chat-uri. Ei bine, misterul s-a risipit! Nivelul emoţional din text poate fi acum revelat online, în timp real. Destinatarii pot „simţi“ emoţia şi intenţiile expeditorului!“
Când am citit reclama asta la programul SnapFeel am reacţionat fix pe dos. Aşadar vorbim de un soft ce analizează texte pentru a „detecta“ emoţii şi-a stabili starea mentală a autorilor: „Ştim că nu e o voce umană cea pe care-o „auzim“ în spatele unui text..., ori poate că da? SnapFeel converteşte instantaneu discursul arid în speech emoţional, adăugând o dimensiune nouă, inovativă aplicaţiei text-discurs. Acum segmentul „auditiv“ e adus mai aproape de realitate, instantaneu!“ ...Iată o drăcie pentru sarsailul din mine – clar o fază de scărmănat: „Construit pentru utilizatorii de Internet, telefoane mobile şi alte opţiuni standard de comunicare prin text incluzând e-mail-urile şi mesageria instant, algoritmul determină, analizează şi dă în vileag starea mentală emoţională a emiţătorului în timp real, prin sublinierea situaţiilor de stress – în egală măsură emoţional şi cognitiv. Tehnologia SF înglobează un pachet variat de stări sufleteşti, incluzând stresul, exaltarea, emoţia, logica, anticiparea, imaginatia, stânjeneala, excitabilitatea şi concentrarea.“ Na belea. Întâi că n-aveam mesaje neelucidate pe care să i le încredinţez spre „decriptare“ emoţională. Eu sunt un animal de stepă. Când altă creatură se-ascunde-n tufişuri, mă duc după ea sau aştept în bătaia săgeţii să iasă. Nu pun capcane. Îmi place „confruntarea“ directă şi, când nu-mi pot privi „prada“ în ochi, evit sau răresc conversaţia. Nu pritocesc scenarii, detest să presupun ori să judec. Când vreau un fruct, întind mâna – fie că ţin în ea un ban, un dar sau pumnal... În rest, savurez ce-i de savurat în mister. M-a intrigat cândva o poveste dintr-un documentar: doi tineri optaseră să-şi implanteze în cranii câte-un cip telepatic, astfel încât să ştie tot timpul ce umblă-n sfârleaza celuilalt. Oribil. Şi, de fapt, ăsta-i reversul încrederii! Ce-ar fi viaţa fără, hai să nu spun minciună, fără penumbre, fără mister! Probabil am fi mântuiţi de politicieni, scriitori sau miliardari dar, mai mult decât puşcăriile, s-ar umple spitalele de nebuni... În pubertate obişnuiam să dau cu tifla blănii mele prea tinere inchipuindu-mi-le despuiate pe mândrele pe care nu le puteam, încă, „avea“. Când, în fine, veni şi sorocul sângelui aflam, cu mirare, că nu „posesia“ mă făcuse bărbat ci imensa ardoare de dinainte... Nu comoara, ci drumul până la ea mă îmbogăţise. Chiar şi mângâierea, în cheia asta, îmbracă pentru o clipă. Să revin, totuşi, la draconica jucărie. Cum spuneam, n-o vedeam cu ochi buni, însă nici nu mi-o puteam refuza. Mi-am spus, fireşte, că voi râde pe seama sa. Aşa că am „dictat“ analizatorului de mesaje ala balap ortoc ala. Mi-a răspuns sec: nu e suficient text. Mai bagă! Am băgat: An tan tiri mogodan, cara carasi, principala morengo, tango! Întotdeauna mă intrigase teribil cântecelul ăsta psihedelic din copilărie, chiar eram curios ce-ar fi putut spune un analist competent, mai ales că finalul ăla misterios, cu tango, aducea o tensiune superbă, suspectă... Dar maşina nu s-a lăsat dusă. Tot nu era suficient text. Indispus, am luat un editorial dintr-un ziar on-line şi l-am trecut acolo. Prea mult text! sughiţă maşina. Pune până la 450 de cuvinte! Blana mi se zbârli la toţi pixelii ei însă, na, dacă doream jucărie, trebuia să respect regula jocului... N-aveam de gând, evident, să-i încredinţez vreun mesaj intim. Dar, dacă tot mă punea la muncă, să fie cu tâlc. Ştiam un personaj parcă născut a fi citit printre rânduri: şeful de ţară. Am răsfoit Internetul şi am dictat maşinii din ultima sa cuvântare, de la descălecarea din 29 septembrie în inima capitalei: „Unii încearcă să spună că acum am venit în Piaţa Universităţii. Au uitat că am pus un ceas al Europei aici, că am îngrijit-o şi am pus flori, că în 2002-2006, de Revelion, ne-am vazut aici. Piaţa Universităţii a rămas locul în care ne-am obişnuit să fim toţi românii. Rog din tot sufletul forţele de ordine, daţi gardurile la o parte pentru că şi cei câţiva români din faţa Arhitecturii să vină alături de alţi români. Ne-a despărţit istoria şi a pus Prutul între noi. Este păcat că din ‘90 încoace vrem să ne împărţim între români buni şi răi. Nu există decat români buni!” Şi iată că maşina sublinie cu roşu intens: „am îngrijit-o şi am pus flori“, decretând: high stress! Nu era rău deloc! Fără sublinierea cu roşu nici c-aş fi făcut legătura; aşa, printre rânduri, mi-am amintit că, fix în ’90, primii care-au plantat panseluţe la Universitate au fost minerii, în vremea când şeful patriei slujea la Ministerul Transporturilor – şi (zice concurenţa-i de-acum...), sluji chiar deplasarea minerilor către Micul Paris... Interesante „vedenii“ mai are maşina! Care sublinie cu verde pal, drept exaltare „light“, şi afirmaţia: „nu există decât români buni!“. Dacă legăm asta, pasiunea botanică şi plantatorii de panseluţe, iese o combinaţie tare interesantă: nu există decât români buni – chiar şi minerii care, ok, au spart nişte ţeste, dar au şi plantat flori. Ca şi mine... Sublinierea cu albastru intens, pentru emoţie puternică, întări combinaţia: „Piaţa Universităţii a rămas locul în care ne-am obişnuit să fim toţi românii“ şi „este păcat că din ‘90 încoace vrem să ne împărţim între români buni şi răi“. Şi voi şi noi şi minerii şi studenţii şi oligarhii să ne-avem ca fraţii, fraţilor! Ori suntem cu toţii buni, ori suntem cu toţii răi. Ce să ne mai împărţim, mai bine ne înmulţim! ...Nu de alta, dar cu trei săptămâni în urmă, şeful nostru, al tuturor, fără deosebire de bunătate, cuvântase despre-nmulţire la Conferinţa Internaţională „Populaţia României – Încotro?“, avertizând (pe cine? pe blestemaţii care-mpart prezervative moca, probabil) că scăderea natalităţii va avea consecinţe grave: „România are nevoie urgentă de revizuirea politicii demografice. Cei mai mulţi ne aducem aminte de ororile comuniste în ceea ce priveşte nataliatea, lipsa măsurilor de contracepţie, imposibilitatea de a face avort, imposibilitatea femeilor de a se adresa unor medici. Cei care nu ştiu sau cei care nu-şi aduc aminte să vada filmul lui Mungiu: «4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile». Evident, am băgat mintenaş şi asta la maşina de tocat sentimente, să desluşesc şarada. Iar maşina sublinie cu roşu, a stress, însăşi fraza în care primul cinefil al patriei îşi trimite norodul la cinema. Cel mai mult înroşi, a stress maxim, chiar titlul filmului distins cu Palma de aur... Şi cum veni întrebarea pe cine dezintegrăm în Europa de poimâine, am suflat maşinii şi cuvântarea din iunie, anul trecut, din faţa Parlamentului, pe tema integrării României în UE: „Doamnelor şi domnilor - În faţa unei Europe care acum îşi analizează realităţile şi îşi proiectează viitorul, parte din statele membre îşi pun în mod legitim întrebarea dacă România va fi o povară pentru Europa unită. Iar la această întrebare nicio ţară a UE nu va putea da un răspuns. Singurii care pot răspunde credibil suntem noi, români.. (etc)“ Ce-a înţeles maşina? A subliniat cu galben, drept „medium logic“, rândul: „Romania va fi o povară pentru Europa unită...” Prea tare! Adăugând că softul recunoaşte toate limbile europene (pe lângă ebraică şi arabă), mi-am spus că sigur e-o şmecherie gen CIA, FBI ETC, scoasă pe piaţă după ce-au născocit ceva mai pervers... La datele de prezentare a companiei SnapFeel Ltd. am aflat doar că a fost fondată de doi tipi tari în marketing din Israel. Aproape un milion de curioşi au testat deja programul online. Deci atenţie, poate sunteţi ascultaţi chiar acum. Cu ochii...