Din varietatea de sensuri croită, în timp, în jurul verbului „a crăpa“ (având la bază ideea de a desface în mai multe bucăţi, a despica, a plesni) desprindem o serie de expresii bizare, ce dau mărturie despre superba plasticitate a limbii noastre. De pildă se crapă de ziuă – expresie ce mi-a tulburat dimineţile copilăriei când, cu nasul turtit de geam, îmi imaginam soarele izbind cu toporişca în uşile cerului pentru ca apoi să se-ndrepte cu ea, mârâind, spre zidul de puşcărie al şcolii... Când făceam vreo boroboaţă îmi pipăiam, cu groază, obrazul, aşteptând ca, dintr-o clipă în alta, să-mi crape de ruşine, după cum îmi urase tata... De crăpat putea să-mi crape şi buza de poftă după ceva, deşi mai des se-ntâmpla să fac herpes... Unde dai şi unde crapă era altă fază greu de elucidat în copilărie – când obiectele periculoase, mai ales cele despicătoare, erau ţinute cât mai departe de mine... Reuşisem să stric, doar cu degetele, câteva jucării amărâte şi nişte fire de păr din pletele unei pârâcioase dar, în materie de distrugeri extreme, abia aflasem cum se poate da foc la casă... Cuvintele puteau fi ca pilulele sau ca nişte bomboane, pe unele-mi plăcea să le plimb dintr-o parte în alta a gurii, pe altele le scuipam pe furiş, pe altele le spărgeam între dinţi, năucit de savoarea cremei din misteriosul lor miez... De departe, în topul enigmelor, conducea moartea, cu tot arsenalul ei de efecte – cum ar fi sinuciderea: când eram foarte mic, vecinul de jos s-a aruncat de la etaj, enigmă ce m-a bântuit multă vreme, atât de crunt încât asta, probabil, e sursa teribilei mele fobii de înălţime... Despre oameni precum vecinul, care dispăreau pur şi simplu, auzeam foarte des spunându-se că au crăpat. Şi, pentru ca ghiveciul misterelor să fie complet, apăru din senin şi crăpelniţa: când se sătura să mă altoiască, tata obişnuia să-mi reproşeze amar că asta-i răsplata mea pentru faptul că sta la cozi toată ziua, să-mi ia de crăpelniţă... La cozi, de altfel, mi-am petrecut şi eu prima parte a vieţii, mii, poate zeci de mii de ore strivit între zidurile cenuşii ale patriei şi şoimii pieţelor, pentru un boţ de brânză, o sticlă de lapte „la liber“ sau un pumn de „tacâmuri“... În vocabularul unui decreţel ca mine, „calculator“ şi „adidaşi“ au intrat, întâi, cu semnificaţa de cap de porc sau copite... Grija zilei de mâine era găsirea crăpelniţei – un soi de moarte mai lentă. De-atunci, toate rafinamentele burţii aduse de galantarul tranziţiei n-au reuşit să-mi şteargă din minte că hrana şi moartea sunt din aceeaşi familie: a crăpa = a umple un mormânt sau o burtă.
Ca un făcut, în anul naşterii mele Marco Ferreri scotea pe piaţă un film scandalos numit Marea crăpelniţă (La grande bouffe): patru prieteni, purtând chiar prenumele actorilor –Marcello [Mastroianni], Ugo [Tognazzi], Michel [Piccoli] şi Philippe [Noiret] se decid să se-adune într-o vilă la ţară, alături de nişte târfe, pentru a desăvârşi proiectul unei sinucideri colective porceşti - un festin incredibil, unde fiecare bagă-n el până crapă. Grotescul scenelor e depăşit, poate, doar de festinul scatofil imaginat de Pier Paolo Pasolini în Salo (cele 120 de zile ale Sodomei) – alăturare extremă, care-aminteşte de mirările altui personaj odios, Gog al lui Giovanni Papini: cum se face că oamenii obişnuiesc să se-adune când iau masa, şi încă în localuri selecte, având în vedere că alimentaţia, o pârdalnică necesitate fiziologică, e atât de sensibil legată de inversul ei, defecaţia? Am putea să ne-aşteptăm ca oamenii să-şi dea întâlnire-n curând în WC-uri la fel de selecte, pentru a face conversaţii elevate printre fireştile plescăituri ale burţii... De la această premiză pleacă, de altfel, prima mea piesă de teatru, Black-out, unde 5 personaje fac cunoştinţă la primul Digestaurant deschis în ţinut – o budă publică hipertehnologizată, unde vor conversa despre toate problemele lumii cu acelaşi firesc cu care-ar lua masa-n oraş... Ar fi nedrept să închei, însă, fără să amintesc de cea mai teribilă producţie despre afacerile întortocheate-ale burţii, Taxidermia(2006), a scenaristului şi regizorului maghiar Gyorgy Palfi, care ne plimbă prin 3 generaţii de burdihane şi poveştile lor de coşmar. Mulţi dintre cei care-au rezistat până la finele filmului şi-au privit apoi frigiderul şi viaţa cu alţi ochi... Ştiu şi expresia potrivită aici: cu ochii burţii...
-------------------------------------------
foto: Taxidermia (2006)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu