Intrăm în atmosferă

Cred că spre finele anlui 1984 am primit acest autograf de la Alexandru Andrieș, pe primul său disc, Interioare. După aproape 4 decade am avut onoarea de-a fi invitat să scriu câteva rânduri pentru antologia sa de poezii Fluture pe perdea (Ed. Paralela 45), coordonată de Florin Hălălău. Cartea se va lansa sâmbătă, 25 noiembrie, ora 16, la Târgul de Carte Gaudeamus, la standul editurii Paralela 45. Voi fi, cu toată bucuria, acolo. Iată, mai jos, și cuvintele mele din carte:

 

 În fiecare an, în februarie fug în Constanța, pentru o sărbătoare-a familiei: între mine și tata sunt 30 de ani și 3 zile, așa că ne serbăm 2 în 1, suflăm împreună în lumânările de pe același tort, ornat cu vârstele noastre însumate. Anul ăsta am celebrat așa, împreună, „130 de ani de experiență". Cu ocazia asta, soră-mea i-a dăruit tatii un pickup, pentru-a se putea bucura din nou de colecția de discuri strânse cu sârguință în comunism, care dormise în bibliotecă peste două decenii, de când eu îi făcusem praf vechiul Tesla Supraphon NZC 130 (nicio treabă cu limuzina de lux - precizez pentru tineri, ăsta fusese un pickup decent fabricat în Cehoslovacia). Ardeam de nerăbdare să îl testăm, dar avansul ăla de 30 de ani plus 3 zile n-ar fi suficient să explic diferența de temperament dintre mine și tata, care-ți poate inventa câte un ceremonial pentru cel mai mărunt gest al vieții. Mi-e greu să cred că s-ar putea pierde cu firea chiar și la venirea apocalipsei: dacă ar găsi un răgaz, își va urma imperturbabil tabieturile, apoi își va scoate tacticos ochelarii și s-ar interesa cum poate studia prospectul tărășeniei. Tata, pentru a mânca o banană, are nevoie de-o farfurie, un cuțit și o furculiță, și vreo 10 minute ca să o savureze metodic, feliuță cu feliuță. Cam așa și acum: am parcurs întâi etapele prestabilite ale mesei festive, iar după ultima sorbitură din ceștile de cafea a venit, în fine, și momentul cutiei magice: finis coronat opus. Asta a presupus, după meticuloasa instalare a micului agregat, o atentă parcurgere a arhivei de discuri, cu rememorările și exclamările de rigoare, apoi desemnarea celui care urma să ne delecteze seara. Ai fi putut jura că-n sufragerie urmau să fie poftiți chiar artiștii în carne și oase. Acest ritual ar fi, probabil, teribil de enervant pentru cei deprinși să-i alinieze pe muzicieni cu vârful arătătorului și să-i pornească și amuțească dintr-un clic. Dar tata m-a învățat altceva: intrarea în atmosferă. Când ne porneam la un concert îmi suprima orice tentativă de-a flecări pe drum: intrăm în atmosferă! Orice moment al vieții are fix demnitatea, importanța, grandoarea pe care alegem să i-o conferim. Iar dacă un artist s-a pregătit ani și ani pentru-a ajunge în fața noastră, îi datorăm și noi o minimă primenire sufletească drept preambul. Mi-am amintit toate astea când a fost ales, în fine, cel ce avea să oficieze inaugurarea noului pickup: Alexandru Andrieș, cu discul său de debut: Interioare (1984, LP - Electrecord), pe care-am descoperit că primisem, în copilărie, autograful artistului, cu un autoportret stilizat - o moacă simpatică cu ochi bulbucați și trei inimioare. M-am topit. Și, după ultimul ritual al tatii, cu dezmierdarea discului animat pe platan cu o mică pânză antistatică, acul baghetei magice a fost coborât și m-a azvârlit în maelstrom-ul copilăriei:

Nu mergeam încă la școală când tata se gândise să-mi „rotunjească” educația cu lecții particulare de pian și vizite pe la cele mai îndrăznețe isprăvi culturale din urbe, în special la tot ce era legat de avangardă și jazz - de la „Clubul de jazz” al lui Harry Tavitian ori „Atelierele de Improvizaţie” pe care acesta le ținea regulat, la concerte, jam sessions și serate pantagruelice precum Festivalul de jazz de la Costinești. Pentru o minte abia în formare, ce abia deprinsese să facă, vag, distincția între cuvintele „greier” și „creier”, experiența asta avea să planteze sâmburii răzvrătirii continue. Jazz-ul fiind prima muzică ce mi-a intrat și rămas în urechi, continua să „umble” prin mine mult după audiții. Ceea ce pentru alții juca un rol fie recreativ, fie demolator, în mine era fondator, creștea nestingerit, avea să invadeze și să contamineze totul. În pușcăria gigantică numită Republica Socialistă România, jazz-ul înălța în văzduh, prin smeriții săi predicatori deghizați în muzicieni, cele mai tari incantații ale libertății. Asta am perceput în pruncie, și așa mi-a rămas în cap de atunci: artistul - instigator și seducător deopotrivă - devoala un ocean neștiut și ne invita să înotăm prin el după cum ne era nouă voia. Bine, asta se datora, în mare parte, și faptului că Tavitian, și formulele scenice cu geometrie variabilă ale grupului său Creativ, era și cel mai autentic exponent al spiritului free din jazz-ul autohton. De atunci trebuie să-mi fi rămas odioase alinierile, uniformele, imnurile culturale, corurile normative, muzica-salopetă, arta-pluton. De-asta, probabil, nici n-am sesizat, în acele vremuri, cât de neobișnuite erau aparițiile lui Alexandru Andrieș în „fauna” seratelor jazzistice de atunci. Formal, ce făcea el putea trece drept blues - gen care nici nu făcuse la noi prea mulți prozeliți. Sau, mai degrabă, ceva între genuri, apropiat, oarecum, și de folk (ce ultragiant pentru aficionados!): un omuleț cu o chitară și rifuri simple, familiare, și-un glas molcom, ușor sâsâit, care nici nu deschidea bine gura și urca lumea pe pereți. Și-o făcea cu cele mai nevinovate cuvinte, asemeni chipului aparent împietrit al lui Buster Keaton. Excela fix acolo unde se-mpiedicau toți: cuvinte, fraze inteligibile, texte? Păi ăsta era atuul suprem al jazz-ului în așa-zisa Epocă de Aur - când orice alăturare de vorbe urma calapodul limbii de lemn: escapismul, abolirea „mesajului”. Vocea-n jazz n-avea nevoie de noimă, nu articula idei concrete și sensuri, putea recurge la scatting - acele înșiruri de sunete și combinații de vocabule alandala, eliberate de lestul semantic în silabisiri exclusiv ritmice și rostogoliri strict melodice. Când Andrieș urca la microfon, simțeam în jur tensiunea anticipării, jubilația articulării fiecărui cuvânt - sorbit cu prețuirea pe care-o merită fiecare picătură de apă-n deșert. Reținusem, de la adulții din jur, că numeau ce-auzeau „șopârlițe” - felurite idei care, din motive obscure mie, incomodau stăpânirea, nu puteau fi exprimate cu franchețe în public; dar uite că simpaticul menestrel, precum bufonii de odinioară, se descurca și reușea de fiecare dată să le dea glas fără a fi pedepsit. Deși deslușeam doar tangențial subversivitatea textelor auzite, râdeam și mă bucuram din toată inima - acel om ba timid, ba obraznic, cu toată combinația sa de candoare, suspans și umor bine temperat, aproape secret, mă poleia pe dinăuntru cu voioșie. Cumva, probabil că mă identificam cu el: ce mi-aș fi putut dori mai mult decât să-mi pot da drumul nestingherit la gură, și-n loc de necazuri, să-mpart numai voie bună? Memorasem și unele versuri, le cântam cu aceeași candoare cu care fredonam cântecele de numărătoare la de-a v-ați ascunselea: „mmmmm, ce oraș frumos! / mmmmm, ce oraș frumos, fabrici și uzine!” sau, firește, „astăzi, iar, la telejurnal / am văzut cașcaval” Și uite așa, din combinația asta de subersivitate și candoare era să-i bag pe ai mei în necaz. La școală, într-o oră de dirigenție - când, de regulă, am fi fost lăsați liberi, de capul nostru - profu' ne-a adunat în bănci și ne-a spus, cenușiu, că va trebui să ne țină o mică prelegere, dar tot ce-aveam de făcut era să-l ascultăm în liniște. A urmat o poliloghie plictisitoare despre regimul comunist, toți s-au prins că trebuie doar să mimăm atenția și să facem ce vrem, în liniște, doar bufonul din mine și-a zis că-i un bun prilej să se-afirme și s-a trezit să comenteze cu gura până la urechi, în spiritul „șopârlelor” auzite pe lângă cei mari. Dirigintele a clacat foarte repede, nu i-am dat nicio șansă, îi tot turnam alte și alte minuni, așa că a abandonat prelegerea și ne-a expediat pe toți în curtea școlii. Pentru colegi am fost un mic erou, pentru părinți, însă, întruchiparea diavolului, căci au fost chemați de urgență la școală și beșteliți pentru ce-avusese la gură progenitura lor. Nici azi nu mi-e limpede cum au scos-o la capăt cu mine, cum mi-au putut explica, fără să dea în alte belele, ce e cu subversivitatea aia, cu ce se mănâncă și mai ales cu ce nu, ce naiba-s șopârlele alea de care râdeau toți deși se făceau că nu există, de ce nu e bine să repeți în gura mare că hainele împărtului nu există deși i-ai auzit cu urechile tale pe alții spunând cam același lucru. Și, din ce-am înțeles mai târziu, nici lui Andrieș nu i-a fost vreodată prea limpede cum de a fost lăsat să cânte minunile alea. Cert e că-n primul său disc, la fel ca-n următoarele pe care avea să le scoată în comunism, nu s-a putut strecura nici măcar o codiță de șopârliță. Îmi e atât de vie în suflet teribila zi când tata a cumpărat Interioarele, ne-a strâns în sufragerie ca-n fața unui totem și, după tot ceremonialul intrării în atmosferă, a coborât acul pickup-ului și ne-am scufundat cu toții în undele lui, ca-ntr-o apă străină, prin care pipăi fundul cu vârful degetelor, să te asiguri că nu te vei scufunda subit. Deși mi-am ascuns dezamăgirea și am mimat cu multă sârguință atenția, ca la acele ore de prelucrare ideologică, am avut bănuiala că aceleași sentimente îi încercau pe toți, dar din motive obscure, deja invocate, nu s-ar fi cuvenit sub nicio formă să le dăm glas. Și-apoi s-a-ntâmplat ceva, o mică surpriză, a început o piesă foarte, foarte scurtă, numită poveste mică: „Şoricelul supărat / e mereu ascuns sub pat, / e bolnav / și-aşteaptă să-i treacă; // Şoricelul bine dispus / e mereu pe-afară dus, / nimeni nu ştie / când vine şi când pleacă.. // Bietul motan, / de necaz s-a suit pe tavan!” Mi-a revenit pe loc zâmbetul, am vrut s-o ascult iar (dar m-am abținut, să nu tulbur atmosfera audiției), urechile mi s-au deschis larg și-au făcut pace cu „noul” Andrieș. Cum aveam să descopăr și „alți” Andrieși extrem de simpatici de-a lungul timpului - de pildă ilustratorul de cărți, almanahuri sau discuri. L-am reascultat de nenumărate ori pe cont propriu, în clandistinitate, strecurându-mă în sufrageria pe care tata, după altă ispravă diavolească de-a mea, decisese să o pună sub cheie: ușile aveau niște geamuri pe care mi-era lesne să le scot dacă desfăceam cu atenție ramele; m-am strecurat zi de zi în templu și am pornit pickup-ul, ascultând iar și iar tot ce-mi poftea inima - când îmi bubuia de teama că aș putea fi prins, dădeam volumul la maxim și n-o mai auzeam. Clandestinitatea asta substituise, la mine, intrarea în atmosferă. Și-au fost, poate, cele mai emoționante audiții de care-am avut parte. Dar nimic nu poate bate emoția de-a returna, prin aceste cuvinte, inimioarele pe care omulețul lui Andrieș mi le-a întins în copilărie, ca autograf. Sunt încă în inima mea.

Cealaltă parte-a conturului

în primăvara lui 2001 i-am făcut aceste fotografie lui George Vasilievici pentru coperta cărții sale de debut, Gabi78, care urma să apară la Vinea. 

pe 10 aprilie s-au făcut 11 ani de când nu mai e printre noi decât în cuvinte. 

mai jos, cuvintele mele din prefața Antoloiei George Vasilievici - Ed. Hyperliteratura, 2020:

Am vrut cândva să scriu o poveste despre un om care se trezește-ntr-o bună dimineață, ca Gregor Samsa, metamorfozat într-o ființă îngrozitoare: fără niciun pic de umor. O nenorocire aproape la fel de mare ca transformarea-n gândac, căci profesia îi cerea mult simț al umorului, iar el acum e la fel de plin de haz ca formula hexaclorbenzenului. Și să rămâi fără slujbă în zilele noastre e ca și cum te-ai transforma pe loc în gândac. Așa că se dă peste cap, încearcă orice, caută peste tot, să afle cum ar putea-o drege, măcar până-și va găsi altă slujbă. Și-ajunge pe mâna șarlatanilor, care-l îmbrobodesc că-i pot furniza esență de haz la miligram, se prind că-i vulnerabil, că, nesimțitor fiind, nu poate evalua elixirul. Și-l mint că-i pot procura marfa cea mai fină, îi oferă o mostră gratis și la orice nerozie îndrugă ei se tăvălesc de râs, și, sub acest placebo, omul mimează hazul convins că neroziile sale sunt vorbe de spirit, iar convingerea asta-i cumva hilară în sine, așa că unii surâd, despre ceilalți își spune că nu-s pregătiți pentru avangardă -  e prea sofisticată marfa, prea concentrată, esență de axilă de zână. Asta-i dă un zvâc elitist suficient să-i asigure câțiva prozeliți, care proclamă că a fi complet lipsit de haz este noul haz. Și cercul elitist tot crește, hrănit cu platitudini, devine mainstream, formula hexaclorbenzenului devine bancul secolului, fanii și-o tatuează pe trup, unii o inscripționează pe lenjerie intimă, mulți se îmbogățesc, de până și dealer-ii încep să creadă că, din eroare, au livrat marfă adevărată, și tot așa: în răstimpuri, m-am amuzat să mai sucesc povestea, s-o tund ori să-i mai adaug o rămurică, însă numai la mine în cap, nu m-a tras inima niciodată s-o scriu pe bune. Căci, ca orice poveste, pornea de la un sâmbure de adevăr, cu care n-am găsit pacea încă, am tot evitat să-l revizitez. Încerc acum. Așa că iată sâmburele. Povestea adevărată:

Debutul crizei financiare din deceniul trecut m-a prins ca roșul semaforului în mijlocul unui bulevard agitat: revista la care lucram nu mai plătise salarii de 3 luni, m-am resemnat și-am plecat fără să întrevăd nimic vesel la orizont. Se-auzea că urma să apară o nouă revistă, dar în redacție, deja formată dintr-o gașcă mai veche, știam doar un tip, un poet cu care fusesem foarte apropiat până ne-am certat foarte rău și ne-am promis să nu ne mai frecventăm decât ca poeți, prin texte, pentru că restul făpturilor noastre nu se ridică la înălțimea lor. Știți cum e, dacă s-ar fi întâmplat să mă cert cu Newton nu-nseamnă că de-a doua zi m-aș fi apucat să încalc legea gravitației. Nu se face. Ei, dar pentru că reeditam deja pe pielea mea Foamea lui Hamsun, i-am trimis poetului un mesaj din ultima văgăună a demnității și-a rezonat, m-a pus în legătură cu redactorul-șef, care mi-a aruncat un pișcot pe care m-am grăbit să-l înhaț - urma să fiu caricaturist al revistei. Habar n-aveam în ce mă băgam, nu mai făcusem așa ceva, dar știam c-o voi scoate la capăt și de-ar fi fost să desenez stând în cap. Cât de greu e să-i faci pe alții să râdă cu niște linii când alternativa-i să plângi de la hașurile din propriul stomac? Pentru un singur lucru nu eram pregătit: să-mi pierd simțul umorului peste noapte, complet, așa cum ți-ar tăia ceva părul: puf! nu mai e. Nici n-am început bine lucrul și m-a pocnit vestea că un vechi prieten, de care mă cam înstrăinasem, s-a sinucis la nici 32 de ani. George Vasilievici. Hai, fă lumea să râdă. “Mere-n pârg anii lui, la pământ s-au lăsat şi se strică. Nimeni nu le ridică.”, am scris mai târziu. “A plecat Enghidu, şi-acum lei ucide în mine.” Asta mi-a făcut (ce și-a făcut sieși nu discutăm, fiecare cu treaba lui). Asta a fost ultima lui șotie: mi-a răpit, mi-a masacrat, mi-a ras simțul umorului chiar când mă angajam clovn. Și-un an de zile am mimat umorul cum în alte profesii se mimează orgasmul. Atunci am ieșit definitiv din copilărie, din cea de-a doua copilărie, secretă, pe care-o descoperisem și o trăisem împreună  vreo 10 ani. Unele farse reușesc doar dacă-s foarte proaste, iar asta-i monumentală. Cu celelalte doar și-a făcut mâna, au fost șmirghelul cu care a șlefuit la lucrătura de căpătâi – “toate astea pentru asta”. De pildă când am împlinit 33 de ani. Mă tot văitasem, ipocrit, că mi se-apropia vârsta cri(s)tică, și-n ziua aia a aranjat cu prietenii să mă cheme într-o tipografie inventând o urgență, iar când am ajuns acolo, mai multe brațe m-au imobilizat, m-au culcat la pământ și mi-au îndepărtat brațele și mi le-au lipit de podea în cruce, iar George a apărut deasupra cu un aer de cioclu, cu un ciocan enorm în mâini și un cui. Pe care s-a năpustit să mi-l bată în palma mâinii cu care scriu. M-am zvârcolit ca un balon desumflat, cuiul s-a dovedit bont, dar apucase să dea de câteva ori suficient de tare în el cât să-mi lase semn, și pentru câteva clipe chiar i-am crezut nebunia. Apoi și-a dezvelit iar zâmbetul larg ca și cum ar fi ridicat o vizieră invizibilă, și mi-a zis râzând: „așa, să ai măcar o vagă idee cum e, că tot te plângeai“. Unui prieten care își pregătea doctoratul în teologie i-a dăruit de ziua sa o Biblie în care săpase cu trudă, decupând cu lama forma unui pistol în foi, cât să poată ascunde acolo unul. Iar altuia i-a dat un sac în care-ndesase tot atâtea pâlnii câți ani adunase în ziua aniversării. Ah, și penultima farsă. Cu câteva luni în urmă, fiind în trecere prin București, trecuse și pe la mine pentru câteva vorbe, apoi s-a băgat la loc în mașină, s-a răzgândit, a ieșit, și-a scos fularul de la gât, mi l-a înfășurat în jurul gâtului, apoi s-a vârât la loc, și-a pus căștile la urechi și s-a dus. Așa a plecat din ochii mei. Și cum a ales să plece din lumea asta? Cu alt fular.

Cu 10 ani înainte abia apăruse în lumea mea, dând startul copilăriei noastre secunde. Privind în urmă, parcă au fost niște semne care-i anunțau apariția, așa cum echipa de platou pregătește următoarea scenă de filmare. Întâi Massive Attack a scos albumul Mezannine, care avea să devină soundtrack-ul copilăriei noastre secunde. Era-n ’98, încă nu ne știam, el abia-mplinea 20 de ani și se grăbise să publice prima carte, Îngerul negru, repudiată ulterior. Apoi veni anul eclipsei, când o mână de tipi cum nu se poate mai diferiți din Cenaclul de Marți din Constanța ne-am trezit sub acoperișul aceleiași cărți - Starea de plasmă, o microantologie a maestrului șaolin Marin Mincu. Deși adevărata prăjeală cosmică a fost că-n același an David Fincher suia pe marile ecrane cartea de debut a lui Palahniuk, Fight Club. Iar într-o zi de prin 2000, la Universitatea Ovidius, veni să citească și George-n cenaclu, cred că Mircea Țuglea îl invitase. Habar n-avea ce-l așteaptă. Se nimerise și Gili Mocanu-n oraș, ne-am pus în aceași bancă să croncănim, vorba lui, ca doi corbi bătrâni pe o cracă, și George-și făcu intrarea ca boxerii în ring, sfidător și escortat de gagici, cu o maletă neagră pe gât. Dar după ce-și făcu numărul și începu “masacrarea ritualică a textelor”, deveni limpede că-i năucit și se abține cu greu să stea potolit, fără să latre, să muște, să dea măcar o replică. Imediat ce s-a isprăvit a tăiat-o spre ușă, să se scuture de coșmar ca un câine de apă – așa-i când intri pitbull și ieși pudel. L-a intrigat când i-am întins mâinile și l-am invitat cu noi la berea de după. N-a zis nu, dar era afectat și ostil, așa că pe drum i-am vorbit: nu pune la inimă, n-a fost nimic, poate doar faptul că n-ar fi trebui să-ți chemi admiratoarele, ce naiba, doar n-aștepți s-auzi ovații la un cenaclu, doar nici mașina n-o duci în service să culegi laude, nu pentru mângâieri pe cap vii aici, frate, ci pregătit să-ți spargi dinți, să ți se-nmoaie coastele, să-ți călești textele, pentru că mai târziu, când vor ieși cu adevărat în lume, pe mâinile cititorilor, nimic nu va mai putea să le apere. De-aia ne adunăm aici: ăsta-i Fight Club! Zece mii de cuvinte n-ar fi făcut cât astea două: când am zis Fight Club, viziera invizibilă care-i scrobea fața îi dezveli prima oară zâmbetul larg, și-n clipa aia, privindu-ne-n ochi, am pătruns în a doua noastră copilărie, știind că vom deveni cei mai buni prieteni. Și-așa a fost. Iar el se năpustit în lumea asta nouă a literelor cu capul în jos, ca într-un fel de bungee jumping continuu, fără coardă și plasă de siguranță. A ars etapele cu o viteză fantastică, într-un singur an s-a învârtit să fie și arestat 4 luni pentru droguri, și să ducă la capăt o carte stupefiantă, adevăratul debut, în al cărei titlu a-mpreunat numele iubitei de-atunci și numărul lui de deținut, care-i și anul nașterii: Gabi78. Au mai urmat câteva, poate și mai tari, mai ales cea postumă, Viseptol, care rezumă, pe repede înainte, întreaga-i călătorie, tot acest drum accelerat până-n abis (sau ce-o fi, că de-aici pare-atât de prozaic). “de o vreme înotai într-un zid. azi ai găsit ieşirea, pe partea cealaltă”, i-am scris în ziua când am primit vestea că s-a încheiat copilăria secundă, adevărata noastră literatură. Căci pactul nostru secret fusese să ne-o aducem atât de aproape încât să ne umple chiar viața, gesturile cele mai mărunte, fiecare secundă. Textul? Un exoschelet. Iar cărțile? Insectare. M-am răfuit de multe ori în cenacluri când apărea câte unul să-i pună ștampila de suprarealist: ce-i suprarealism pentru tine e realitatea lui; să-i reduci perspectiva la tine e ca și cum i-ai spune unui creștin că e supraateu.

În toamna lui 2001, când Gellu Naum s-a dus dintre noi, abia realizam că el de fapt nici n-a fost cu adevărat “printre noi”, plecarea asta abia-i atesta, fizic, trecerea: viața căzu de pe el ca o piele de șarpe. Adevărata-i făptură se furișase de mult în alte vieți, poate chiar și în ale noastre. Într-o seară, pe când bântuiam împreună pe strada ce mărginea fostele vii de lângă lacul Siutghiol am văzut de departe pe-asfalt o dâră de vopsea albă care părea conturul unui câine, așa cum se marchează locul unei crime. Și sporovăind despre asta, despre moarte și trup, aici și dincolo, am alunecat pe nesimțite într-un joc foarte serios, pe care mai târziu l-am consemnat într-o carte sub numele “tratament traumagic” –codificând astfel o experiență reală pe care ne-am dăruit-o atunci, în 5 prieteni: am străbătut orașul întreaga noapte și ne-am ales fiecare câte un loc în care să ne lepădăm, simbolic, conturul trupului ca pe-o piele de șarpe: ne-am întins pe rând pe asfalt și ceilalți ne-au desenat contururile cu cretă albă. Apoi ne-am ridicat din contururi ca și cum am fi trecut printr-un zid pe partea cealaltă, iar ceilalți le-au acoperit cu o dungă de vopsea albă. Și ne-am promis să ni le vizităm în răstimpuri așa cum alții își vizitează mormintele, dar nu ca să jelim, ci ca să ne-amintim ce lepădasem acolo, doar pentru a ne strecura în noile noastre vieți. Așa că atunci când am aflat vestea, mi-am amintit legământul și nu m-am dus la înmormântare, nici azi nu știu încă exact unde i-a fost lăsat trupul. Am făcut doar asta: am ieșit pe străzi cu fularul pe care mi-l dăruiese, l-am lăsat undeva, să fluture-n noapte, și am plecat. Poate încă mai flutură. Recompuneam, așa, o altă emoție pe care ne-o dăruisem, și poate cel mai frumos poem al literaturii noastre secrete: în altă noapte din toamna lui 2001, am escaldat împreună soclul statuii lui Ovidius din centrul vechi al Constanței și i-am pus pe umeri o mare mantie roz, diafană. Și pentru câteva zile, poetul “iubirilor gingașe, răpus de-al său talent” păru că respiră iar, că face dragoste cu lumea ca un fluture. Așa și George, cred că încă o face, dar nu-l vedem pentru că a ieșit pe cealaltă parte-a conturului.

Mugur Grosu, aprilie 2020

 

 

 

[Dilema:] Înaltpreascufundatul garaj al Tomisului

Recent, l-am vizitat la Costanța pe părintele meu spiritual, Harry Tavitian, și-am înregistrat un interviu fluviu, care va apărea foarte curând în Zeppelin. O întâmplare fericită a făcut că, în neprețuitele sale arhive a găsit o fotografie din vara lui 1982, în care îi identificase, în rândul al treilea, pe părinții mei.

Dar extraordinar era mai ales faptul că tocmai lucram la finalizarea altui articol, pentru revista Dilema, fix despre locul în care fusese realizată acea fotografie. Iată aici un fragment:   


(...) "Aici a fost și cuibul copilăriei și adolescenței mele. Pe lângă Biserica Greacă era vechea școală de muzică la care-am studiat pianul, iar în frumosul palat care găzduia Biblioteca Județeană, de lângă Catedrală mi-am petrecut ultimii ani de liceu. Aici am prins și legendarul club de jazz al lui Harry Tavitian, care în anii ‘80 lucra la secția muzicală a bibliotecii și își punea la dispoziția melomanilor neprețuita colecție de discuri aduse din interzisul Vest. Pe platoul dintre Palat și Catedrală, în 13 august 1982, el a organizat ceva inimaginabil pentru acele vremuri de pușcărie: un Open Air Jam Session (primul de acest fel din oraș) ca epilog al festivalului de jazz de la Costinești, cu Johnny Răducanu, Anca Parghel și multe alte legende. Au scos pianina și toate scaunele afară din bibliotecă, directorul a întins și-un covor roșu pe trepte până în curte, s-a cântat până seara târziu..

În împrejurări încâlcite, la finele anilor 90 biblioteca s-a mutat într-un sediu nou, dar urât și rece, iar palatul a fost reîncredințat Arhiepiscopiei. Fostul birou al lui Harry s-a nimerit acum să fie chiar al Înaltpreasfințitului Teodosie. Venirea sa la Constanța în 2001 (din Suceava via București) stârnise multe emoții, era pus pe treabă și iubitor, la rându-i, de aer liber – organizând, de pildă, primele slujbe de Înviere la malul mării, pe plaja Modern: “Paștele e o sărbătoare cosmică, iar întregul univers devine o catedrală”, declarase. Pentru mine, emoția avea un izvor ușor diferit: pe atunci eram editorialistul unui ziar local care avea redacția peste drum de platoul dintre Palatul Arhiepiscopal și Catedrală, pe strada numită (o, Charon!) Luntrei –.fostă Vânătorilor, fostă Episcop Ilarie. acum Ion Teodorescu Valahul. (Totul e fost – fost – fost pe aici) Într-o zi, pe platou s-au ițit utilajele. L-au înconjurat cu un gard înalt. Șantier. În adâncuri, nicio surpriză, ruine antice – tot centrul vechi stă pe ruine, și-o mică parte dintre acestea poate fi admirată în parcul arheologic din latura către mare a Catedralei. Naivul din mine se bucura că acesta va fi acum extins în spațiul dintre Catedrală și Palat, scepticul însă-mi șoptea că totul ar putea fi aneantizat după tradiția locului. Iscodeam zilnic prin crăpăturile gardului, să dibuiesc stadiul dezvelirii ruinelor. Până la urmă m-am mutat din oraș. Când am revenit, ceea ce fusese odinioară spațiu public, cu bănci și verdeață, era acum împrejmuit de un preaînalt gard metalic, arhiepiscopal. Iar peste ceea ce speram că va deveni al doilea parc arheologic al Catedralei trona acoperișul unui garaj subteran. Un garaj, da. Arhiepiscopal și acesta. Peste ruinele Tomisului. Aparent inutil, căci e înconjurat de mașini la suprafață. Nu-și mai amintea nimeni nimic, nici de ruine, nici de fosta promenadă și promisiunile de pietonalizare a zonei.  (...)

Articolul complet poate fi citit în revista Dilema veche nr 837,5-11 martie 2020

Fotografile de mai sus sunt din arhiva Harry Tavitian


Iată și niște fotografii cu situația actuală:

Parcul arheologic din dreapta Catedralei

Garajul de pe platoul din stânga Catedralei, construit peste ruine:

Pillow Bucharest & Salvarea crabilor

În 2016, pe când Bucureștiul candida, ca finalist, la titlul de capitală culturală europeană pentru 2021, am fost invitat să fac ceva la Arcub, în cadrul proiectului Bucureşti – Oraşul in-vizibil, şi am făcut în mare viteză o instalaţie poetică pe niște pernițe gomflabile transparente, pe care le-am acoperit cu versuri şi le-am suspendat în pasajul care leagă străzile Lipscani şi Gabroveni.

Mai greu a fost când m-am trezit pus să-mi prezint instalaţia în faţa emisarilor europeni care evaluau candidatura oraşului. Văleu. Le-am povestit că se numeşte Pillow Bucharest (apud Peter Greenaway – Pillow Book) şi “pune în scenă” ceva urgisit atât în centrul oraşului – care nu doarme niciodată – cât şi-n aşa zisele cartiere dormitor: poezia. Sau, ca să rezum printr-o glumă: iată, aceste pungi sortite să ajungă-n groapa de gunoi acum ridică poezia la cer.

În fapt, instalația începuse cu mulți ani în urmă, printr-un proces de reciclare cu destule peripeții. Am povestit asta pe larg în editorialul ediției de vară a Revistei Zeppelin (#146), pe care vă invit să-l citiți aici: Salvarea crabilor din farfuria mea

Şuturi şi goluri

Semne bune anul are! Iar eu, semne de bună purtare: în articolul "Daţi vina pe criticii literari!", din Dilema Veche, Marius Chivu îmi dedică 6 cuvinte - "ignoranţa ridicată la nivel de statement", iar celebrul Cronicar al României Literare îmi face cu Ochiul magic şi se declară prietenul meu: "Cât despre Mugur Grosu, îi prevedem o frumoasă carieră în publicistica sportivă. Literatura e lucru greu, prietene!" Toate astea pentru răspunsul meu la ancheta "Cui nu-i e frică de criticii literari", din revista Steaua - nu, n-are legătură cu fotbalul, cum n-am nici eu, dacă citiţi cu atenţie:

Şuturi şi goluri

Iar mi se-ntâmplă asta: sunt întrebat de literatură şi-mi vin în minte pilde fotbalistice. Cu microbiştii o dau pe literatură din acelaşi plictis maladiv. Acum, de pildă, primul lucru care-mi trece prin cap e că o eventuală selecţionată literară de-a noastră ar fi de talia naţionalei de fotbal a insulelor Feroe. Şi spun asta cu toată simpatia pentru jucătorii micuţului arhipelag a cărui întreagă populaţie ar încăpea pe stadionul Iftimie Elisei din Medgidia. Da, sunt ciuca bătăilor, şi-mi amintesc cu jenă de vremea când ne lăcomeam să le dăm 7 goluri, asemeni golanilor care se bucură să fure cornul cu gem de la gura picilor. Jena veni când aflai că echipa pe care-o caftisem era o adunătură de bucătari, popi, pescari, dentişti, marangozi sau cântăreţi la trianglu care, după orele de program aveau acest hobby – să se bată cu loazele noastre de lux plătite să dea toată ziua cu piciorul în minge. Ba chiar, neplăcută farsă din partea unor amatori, au reuşit să mai dea şi goluri, să bage în sperieţi nişte campioni, să scoată nişte remize istorice ba chiar şi să bată de câteva ori. Aşa, de-amorul artei; de fapt. La fel şi cu scriitorii noştri: exceptându-i pe cei ce-şi parazitează familia sau bugetul de stat, care-au moştenit o avere sau au dat lovitura la loto, literatura e doar o pasiune de week-end; se scrie de-amorul artei, naiv, tragi-comic şi-atât. Chiar şi cei mai înzestraţi dintre ei sunt nevoiţi să-şi umple săptămâna spetind prin te miri ce bucătării, magazii, jobuleţe şi negustorii, că mereu e ceva de plătit. Şi după astfel de săptămâni imaginaţi-i îmbrăcând tricoul naţionalei şi ieşind la-ncălzire pentru te miri ce meciuri cu granzii literaturii – plini de tupeu dar rugându-se, cu jumătate de gură, ca trântele de pe teren să nu-i scoată din câmpul muncii. Chiar mai contează ce bombăne criticii? Sigur, trebuie şi ei să existe, cine-a mai văzut meci, cât de prost, fără comentatori şi chibiţi. Dar, că te-mbracă în vorbe de aur sau plumb, cui îi pasă? Ce se schimbă din cele-nşirate mai sus? Aţi văzut vreun simbriaş răsplătit cu o zi în plus de concendiu pentru că a fost lăudat de Simion sau de Manolescu? N-aţi văzut. Atunci scutiţi-mă cu rolul criticii, nu-l pricep. Nu îmi pasă. Singurul lucru care contează, care se consemnează e meciul pe care-l pot juca între ei: cine poate striga cel mai lung goool din istoria locului? Uite, Ilie Dobre la fotbal şi-a adjudecat titlul mondial: 27 de secunde. Cum ar veni, golul absolut. Hai, că se poate mai mult. Ştiu eu prin USR şi prin ICR nişte tipi cu plămâni care pot mai mult
.

Salvarea crabilor

La finele lui februarie, la scurt timp după căderea guvernului Boc şi înscăunarea lui Mihai Răzvan Ungureanu, primeam de la tânărul scriitor Bogdan Coşa provocarea să răspund unei deloc comode anchete pentru revista Astra: „Anul 2012 a început într-o notă tulbure. Reprezentanții poporului, atât membri ai Parlamentului României, cât și europarlamentari, au luat decizii peste capul tuturor. Încă o dată, au nemulțumit: proteste și manifestații, mici revolte, incendieri, lupte de stradă ș.a.m.d. Întrebarea care m-a măcinat, citind presa online a acestor zile – presă relativ independentă, adunând reacții și atitudini foarte lucide, dar și nenumărate cadre subiective – , a fost următoarea: Ce fac artele în momente ca acestea? Scriitorul, pictorul, au ei datoria să se implice? Ar mai putea contribui astăzi semnificativ la dimensiunea etică sau estetică a mișcărilor? Dacă da, care ar fi rolul și puterea lor în interiorul/ în afara cordonului de protecție format de jandarmi?” Între timp guvernul Ungureanu a căzut, se pregăteşte de-nscăunare cel ce va cădea poimâine; mâine vor cădea alţii, pe gânduri: e Ziua Mondială a Libertăţii Presei, sărbătorită de tot mai mulţi câini-de-pază-ai-democraţiei ajunşi maidanezi, aşa că m-am gândit să-mi dau cuvenitul obol republicând aici răspunsul meu la ancheta Astra:

Salvarea crabilor
Iată o situaţie la care tot meditez după ce-am citit-o la Witold Gombrowicz: te plimbi pe o plajă şi vezi un crab răsturnat pe spate care-şi agită-n sus picioruşele, te apleci şi realizezi că nu va reuşi să se-ntoarcă singur, doar omul reuşeşte să-şi găsească proptele în cer, aşa că probabil va pieri acolo unde l-a zvârlit făraşul mării, te-nduioşezi, îl pui pe picioare şi îl priveşti cum se-ndepărtează alene şi-n inima ta adie un fel de mulţumire care n-apucă să dospească pentru că-ţi iese-n cale alt crab cu picioarele-n sus, te apleci, îl salvezi, te îndrepţi, mai vezi unul, te-apleci, îl salvezi, te tot apleci salvând crabi până când te îndrepţi şi priveşti cu atenţie-n jur şi vezi puzderie de crabi răsturnaţi, zvâcnind din picioruşe, probabil a fost o furtună, plaja e fără sfârşit şi marea-şi tot scutură făraşele, nu-ţi va ajunge o viaţă să faci doar această fărâmă de bine, dacă-ţi pui mintea cu ea vei deveni tu însuţi un crab cu picioruşele-n sus, şi cine ştie dacă se va găsi cineva în preajmă să te salveze...
Sunt tot atâtea răspunsuri câte făpturi înzestrate cu „raţiune superioară” suportă planeta: unii vor merge pe plaja aceea atât de absorbiţi de ei înşişi încât nici măcar nu ar observa că se-ntâmplă să calce pe crabi. Alţii vor consemna întâmplarea şi-o vor închide în colivia metaforelor personale, meditând cu tristeţe sau mărinimie la propria lor condiţie. Alţii se vor minuna, vor face poze şi vor relata cu neutralitate sau patetism, după dispoziţie, convingeri sau mijloace. Alţii se vor apleca o singură dată, să-şi fi liniştit conştiinţa, eventual propovăduind formula implicării elementare: dacă fiecare s-ar apleca şi-ar salva câte-un crab, lumea ar fi mai bună. Alţii vor comenta sec despre selecţia naturală. Alţii vor vedea strict o problemă de curăţenie costieră şi-i vor interpela pe cei responsabili cu ordinea şi salubritatea. Alţii-şi vor sensibiliza semenii şi vor mobiliza voluntari care să dea o mână de ajutor la salvarea crabilor. Alţii vor iniţia campanii pentru ameliorarea situaţiei, vor identifica implicaţiile, cauzele şi consecinţele şi vor gândi proiecte într-un cadru global. Iar alţii vor aştepta ca totul să se sedimenteze şi vor dărui apoi omenirii un cântecel folk, o istorioară sau un documentar despre crabul cu picioruşele proptite-n cer care-a schimbat ordinea mondială.
 Multe astfel de glasuri mi-au răsunat în minte după zavera din 15 ianuarie, când am ieşit prima oară „în stradă”, în urma zvonurilor că un făraş uriaş zvârlise-n Piaţa Universităţii o mulţime de crabi care zvâcneau cu disperare din picioruşe. Mai degrabă împins de inconsistenţa informaţiilor de presă, de frivolitatea relatărilor „de la faţa locului” (greu de găsit formulă mai detestabilă) şi de tendenţiozitatea lor - pozitivă sau negativă. Aşadar, mai mult din nevoia de-a vedea cu ochii mei ce se-ntâmplă decât împins de propriile revolte sau opinii politice. Vorbisem la telefon cu Silviu Dancu, ne întrebasem ce se întâmplă şi convenisem să mergem să ne lămurim singuri. Iar pentru cei animaţi de aceeaşi nevoie am luat şi camera foto - cu care, până la urmă, aveam să filmez; dacă nu puteau afla cu proprii lor ochi, le-mprumutam eu vederea. Asta, însă, m-a obligat să las acasă majoritatea glasurilor amintite, chiar şi revoltele: mi-am asumat un rol, şi strada m-a obligat în repetate rânduri să mă legitimez ca atare când pendulam între tabere sau mă trezeam prins între gaze şi pietre: am nimerit chiar la începutul urgiei, am scos camera, am început să filmez iar rolul ăsta mi-a dăruit din belşug ce-avea fiecare mai „bun” de-mpărţit. În câteva rânduri legitimaţia de presă a scumpei mele soţii m-a ferit în ultimul moment de bastoane sau dubă, la fel de bine cum faptul că nu eram ziarist m-a salvat de snopeala aşa-numiţilor ultraşi. Noaptea târziu, când mi-am descărcat în propria locuinţă emoţiile, oboseala şi cei 30 de GB de filmări, a urmat ceva mult mai greu: cum livrez documentul neutru, ce păstrez din tot ce-am văzut, inhalat, încasat. Şi-am început prin a mă elimina din poveste pe mine, tăind pasajele de emoţii private, interogări şi negocieri pentru propria integritate, de dragul minimei neutralităţi. Când, în fine, am reuşit să lansez online montajul cu cele 40 de minute de film selectate, realizam, cu amărăciune secretă, că aruncam la coş tot bagajul meu de emoţii şi că, de dragul rolului asumat, celelalte glasuri din mine nu se vor face nicicum auzite, şi că povestea cealaltă, a picioruşelor mele proptite în cer va rămâne nescrisă pentru a nu altera povestea făraşului uriaş. Deşi nu puţini mi-au cerut şi povestea, aveam să mă bucur c-a fost aşa: după încă o zi, Silviu Dancu mi-a dat să citesc textul său, Lacrimi şi sfinţi, care-mi compensa de minune absenţa. Şi s-a răspândit ca un virus: numai pe blogul meu a fost citit de peste 1500 1744 de oameni, a avut mii de alţi cititori şi distribuitori pe Facebook, a fost tradus şi ofertat de antologatori. Tandemul a funcţionat de minune: filmul a avut 14.950 de vizualizări – până-n clipa când, la reclamaţia unor anonimi vigilenţi a fost „securizat” de Youtube cu o restricţie de vârstă cel puţin dubioasă. Anumite secvenţe vor fi folosite într-un performance internaţional. Aş spune că, fără de voie, asemeni plajei lui Gombrowicz, strada şi-a croit drum şi-n măruntaiele artei şi propria noastră metaforă.
În ce mă priveşte, am revenit o vreme în stradă şi, de cele mai multe ori am lăsat acasă camera de filmat, ca să mă pot alătura crabilor răsturnaţi acolo: zvâcneam în sus o placardă pe care scrisesem „nu mă comasaţi”. Până când cineva chiar a rezolvat asta. Multe altele şi-au găsit un răspuns sau îl caută încă. Făraşul răstoarnă alţi şi alţi crabi, şi nu am ipocrizia să-mi pun mintea cu el. Ori să-mi astup urechile sau să propovăduiesc altora ce să facă. Sunt aşa cum îi ştim: unii cu selecţia naturală, alţii cu ordinea, salubritatea, ecologia, propria conştiinţă sau ce poate face fiecare mai bine. Nu ştiu dacă-i mai importantă salvarea tuturor crabilor decât puterea acestei metafore care chiar schimbă lumea. Rămâne ca cel ce aşteptă marea sedimentare să documenteze povestea, sau să ne dăruiască acel cântecel.

Peter Bishop: "am uitat ce mult din această experienţă cu adevărat minunată care este oraşul e poezie"

Arhitectul şi urbanistul Peter Bishop, fost director al Agenţiei de Dezvoltare din Londra a lansat luna trecută în Bucureşti, la The Ark, o carte cool, “Temporary City” (Ed. Routledge, 2012). După eveniment am schimbat câteva cuvinte:

Mugur Grosu: Vă previn că eu, nefiind arhitect, am rezonat la prezentarea acestei cărţi ca om de litere şi simplu „consumator“ al oraşului, sau mai degrabă ca vietate consumată de el. Şi, pentru că mi-aţi inspirat anumite asocieri, încep cu un subiect care s-ar putea să vă surprindă. În anii de şcoală eram învăţat să asociez poezia cu perenitatea, imuabilul, eternizarea prin scris şi-acele busturi de bronz ce împodopesc oraşele ca nişte certificate ale acestei eternizări. Apoi am descoperit formele temporare şi vii ale poeziei, legate de cele mai volatile detalii sau zvâcnete ale cotidianului, efemeride fără de care acele busturi de bronz nu înseamnă nimic, la fel cum pulsul oraşului e dincolo de beton şi asfalt. Există loc pentru poezie în marile oraşe? Şi e mai degrabă ceva efemer sau permanent?  

Peter Bishop: Există loc pentru poezie! Şi e o poveste foarte amuzantă, cu arhitectul Jaime Lerner, primarul unui faimos oraş din Brazilia, Curitiba. În 1979 a fost reales şi dorea să schimbe oraşul. Doar că Primăria era deja plină de urbanişti, arhitecţi şi ingineri, aşa că le-a dat cea mai dificilă problemă care i-a putut trece prin cap, doar ca să-i ţină ocupaţi, şi în tot acest timp a preferat să gândească oraşul alături de artişti şi poeţi, ei erau oamenii cu care dorea să discute. După un an, cei din Primărie au venit şi i-au spus: ideile tale sunt imposibile! Şi le-a spus: e ok, deja am decis ce e de făcut. Acest primar a preferat să vorbească cu poeţi, scriitori şi artişti pentru că ştia că pot aduce idei noi, creative, despre cum ar putea merge oraşul. Iar Curitiba este acum văzut drept unul dintre cele mai de succes oraşe din lume în termeni de planificare şi dezvoltare urbană. Şi cred că noi am uitat ce mult din această experienţă cu adevărat minunată care este oraşul e poezie. Iar asta nu ţine de cum planificăm ci de suflul locurilor şi ce se întâmplă acolo, iar asta e vremelnic, fugar, nu e permanent. (...)

Mai multe puteţi citi [şi online] în revista Zeppelin #103

a treia mea prima dată

În adolescenţă, singurul om pe care îl frecventam cu real interes era Gili Mocanu. Era o prietenie feroce.  Amândoi ne omoram timpul cu literatura şi grafica,  producţii secrete pentru restul planetei, pe care abia dacă ni le arătam unul altuia. Pe cele sensibile le ascundeam grijulii după dulap ori sub pat, căci ne vizitam cu cartuşul pe ţeavă şi nicio slăbiciune nu scăpa de masacru. Aveam şi un no man's land, pianina din camera mea, singurul loc peste care se lăsa pacea de cum ne-aşezam, o pace frumoasă. Într-una din vizitele noastre „de lucru”, răsfoind cu ochi tulburi ultimele sale lucrări, m-a intrigat hărnicia ridicolă cu care genera, în jurul unei idei subţirele, nesfârşite serii cu variaţii infime: zeci de variaţii infime, din care nu remarcam decât cazna ocnaşului care-o lua iar şi iar de la capăt, fără orizont şi speranţă. Fireşte, n-am ezitat să-i arunc imediat ce gândesc, reproşându-i un anumit vid mental, sărăcia de idei, lenea adăstării în muncă, mizeria autoplagiatului şi capcana propriilor rutine. L-am întrebat, sec, şi dacă nu se plictiseşte cu sine. Ca niciodată, Gili şi-a reprimat prima replică (porumbelul scosese deja picioruşul, i se iţea peste buza de jos) a meditat şi aproape că m-a aprobat când mi-a răspuns inocent: „ştii de ce vor copiii să audă iar şi iar aceeaşi poveste, fără să se plictisească vreodată? Pentru că ei aud de fiecare dată altă poveste.” ...Încă mai meditez la asta.

Aceasta a fost prezentarea textului meu (Strădania) din antologia Prima mea carte, de la Editura Art, din fabuloasa colecţie Prima dată, la care-am fost invitat să contribui a treia oară: după "Prima mea beţie" şi "Prima mea dezamăgire în dragoste", asta a venit cât se poate de... natural, la fel cum alţii au fost invitaţi să dea mărturie despre primul lor porno - volum care se lansează tot azi, după cum spune şi afişul de jos:
la ora 18.00, în podul "al 9-lea cer" din Librăria Bastilia - Piaţa Romană nr. 5.

Viaţa de apoi a copacului

Mălin Stan va publica în curând, la Brumar, a treia sa carte: Somnul tău îmi face bine. M-a invitat să-i scriu câteva rânduri pentru copertă. Iată-le:

„A scrie pe coperta unei cărţi e ca şi cum ai scrijeli pe scoarţa unui copac, şi nu mă împac lesne cu asta. Dar nu mă împac nici cu ideea de carte – altă formă de vandalism elevat: cineva a simţit nevoia să atragă atenţia, să-şi consemneze trecerea sau să exprime diverse în carnea unui copac. Probabil o formă de viaţă a săpat la fel de adânc şi în carnea omului. Însă, aşa cum omul e legănat de credinţe diverse, cărţile stau mărturie pentru viaţa de apoi a copacilor. Şi poate unul dintre aceia visa la cartea lui Mălin Stan. Cu voce tare visa, şi încă nu s-a trezit. Şi asta e cât se poate de bine.“

Iată şi autorul:

Mălin Stan

(...) „noaptea se cuibărește în altă noapte, proprietate privată.
în ea niciun spurcat nu intră, niciun animal, nici măcar omul,
doar întunericul în sine,
cu toate aparatele de sală,
cu toţi muşchii încordaţi şi pregătiţi de ultimul concurs de forţe.
am făcut un cuib pentru fiecare beznă
pe el se văd litere, această poezie.“ (...)

viaţa revăzută şi adăugită

cel mai lung poem pe care l-am scris
a-nceput cu mult înainte de mine:

(...)
dar am zărit şi-n ograda voastră sperietoarea de ciori,
pentru că şi voi vă-ntrebaţi
separat,
poate prea separat,
ce se-ntâmplă

(...)

fireşte, tot greul se petrecuse deja
cu mult înainte de naştere.
dormeam în sângele bunicului meu
şi el m-a purtat aşa prin ger, schije şi gloanţe
prin cele mai aglomerate aorte ale istoriei:
doar la Stalingrad au căzut peste două milioane.
vreo 200.000 erau din părţile noastre,
m-aş fi putut număra şi eu printre ei, nimeni n-ar fi ştiut,
nimeni nu era sigur,
nici măcar mâinile care goleau tabla de şah:
jucătorul Paulus se trezi cu un tic incontrolabil al ochiului
care apoi îi afectă partea stângă a feţei
iar numitul Ciuikov se căptuşi cu-o eczemă teribilă
aşa că fu nevoit să-şi petreacă restul războiului
cu mâinile bandajate.
de-acolo am prima mea amintire din moarte,
primul semn că găurile se suprapun, uneori, peste găuri.
oare la Stalingrad să fi fost? sau la Cotul Donului?
nu-mi mai amintesc bine, dormeam în sângele lui.
doar o aşteptare chinuitoare şi lungă
de câteva sute de kilometri
liniştea uscată şi grea înainte de moarte,
toţi ştiau asta. şi-o aşteptau cu o floare în mâini.
bunicul meu, însă, s-a culcat liniştit
şi-a pus vestonul pe pământ, s-a întins şi-a căzut imediat
într-un somn adânc: să mă trezeşti peste două ore,
atât i-a spus ordonanţei,
şi-a adormit. şi imediat avu un vis tare ciudat,
visul acela care mă ţine încă în viaţă:
veni cineva şi îi spuse: ioane,
te vei trezi şi vei primi un ordin
de înaintare. veţi coborî o vale şi-apoi
veţi urca un deal,
apoi veţi coborî iar
şi când veţi urca, tu să nu mai mergi înainte:
acolo-şi vor găsi toţi sfârşitul.
imediat cum se trezi uită totul.
veni şi ordinul, porni cu trupele înainte
apoi coborî o vale, urcă un deal şi coborî iar.
şi când urcă, deodată i se deschise în faţă tot visul.
îşi aminti, cu lux de-amănunte, tot ce avea să se-ntâmple acolo.
şi-aşa a fost. toţi ceilalţi, sute de mii de făpturi, au murit.
ai lui nu.
iar eu am dormit în sângele lui încă treizeci de ani.
încă nu-mi amintesc ce-am visat.

* o versiune mai lungă (revăzută şi adăugită recent) poate fi citită doar în revista Echinox din luna martie. Cuvenitele mulţumiri lui Bogdan Odăgescu.

** foto de Camelia Hâncu: Mugur Grosu la Câineni, 2006